Tustrele soluții sunt certe și fără greș. Luații aminte: Soljenițîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski,
N. Steinhardt


Scrisoare despre consecințele lipsei de “rezistență prin cultură”

In "P.S." cel de ieri, mai bine zis, în finalul acestuia, vorbeam despre cum ar fi bine să nu confundăm politica cu poezia și poeții cu politicenii, probabil eram obosit. Ori poate mă gândeam doar la politica și la poezia noastră dintre picioarele de plai, pardon, dintre Nistru și Prut. Dacă facem abstracție de localizările respective și privim problema dezinteresat, atunci vom vedea că chiar poezia, una de calitate, a fost și rămâne o politică seriosă, aproape o unică modalitate de a spune adevărul prin arta cuvântului în cele mai vitrege timpuri ale omenirii.
Această șansă de politică a poeziei (s.n.) a fost valabilă și pentru literatura sovietică postbelică a miresei cu numele de Basarabie, “trecută prin foc și prin sabie”, cărei i s-au jucat atâtea nunți și tot văduvă a rămas până la urmă. Si dacă poezia nu și-a făcut datoria în cele mai grele timpuri pentru ființarea noastră, explodă în 1989 ca rezultat al unei “febre intelectuale și afectife” cum numea E.Lovinescu orice revoluție, afirmație valabilă și în adresa intelectualilor de la Chișinău.
Pe o tablă memorabilă prinsă de edificiul Uniunii Scriitorilor din Moldova scrie clar și pe bună dreptate că din această Casă pornește mișcarea națională. Dar când și pe care edificiu va fi prinsă o altă tablă și tot memorabilă cu inscripția anului ori cel puțin a secolul ce ar data finalul mișcării naționale ca să putem porni și alte mișcări economice,culturale, integraționale etc. Si dacă zicem că poezia reprezentată de poeții-politicieni și-a făcut datoria până la capăt in 1989 prin discursul ei social-publicistic, atunci mă întreb și vă întreb, cum se întâmplă că subiecții timpului poetic și, mai ales, revoluționar, în pofida voinței lor, dar constrânși de circumstanțe, acceptă povara funcțiilor, care nici pe departe nu ne face să credem că poftele lor vin din “povara bunătății noaste”. Si dacă au fost “contrânși” de Marea Adunate Națională să ia puterea în mâinile lor, de ce au lăsat-o atât de repede? E ușor să dai vina pe lipsa de experiență politică. Cum să-ți faci cinstit și datoria, dar și interesul? Cum să obții “rută, casă, loc de casă în centru, autorizare de a fi autoritar și iar loc, unde? pe liste, în parlament și încă loc în nu știu unde, Doamne, mă iartă. Până ne-am deșteptat de-a binelea s-a și produs schimbarea la față a classi politice autohtone. De mii de ori mai îndreptățiți sunt intelectualii care au plecat la munci peste hotare de cât să-și câștige pâinea, vânzându-și aproapele. Mai mare păcat de cât specularea cu sentimentele naționale nu știu dacă mai este. Nu pot să nu-l citez pe M.Eminescu care pune trădătorii la stâlpul infamiei cu aceeași vituperanță
"Ucigașii de rând, eroi de codru sunt oameni onorabil pe lângă trădători... scriitorii vechi zic că înaintea trădării chiar zeii își acopereau fețele. Dante le dă fundul cel mai adânc al infernului, unde nici ochiul lui Dumnezeu nu străbate."
Aceștea pe care îi vedem azi drept opoziționiști sunt aproape în totalitate alții de cât cei care au pornit din edificiul Uniunii Scriitorilor în 1987. Liderii de bună credință cu o mare audiență în societate s-au retras din farsa politică fie din cauza atacurilor de cord, fie din cauza atacurilor din culuare ori chiar a celor fizice dar mai mult îndemnați din interior de atacurile de conștiință, lăsând în prim-planul scenei politice pe specialiștii în opoziții (s.n.). Cred oportună introducerea în Cartea recordurilor a noii profesii de “opoziționist”care îți permite să nu faci nimic și să ai totul. Universitățile unite ale Moldovei ar introduce-o la toate facultățile ca pe cea mai privilegiată specialitate, lăsând în urmă dreptul și economia. Mentorii opoziției de la Chișinău și-au bătut mâna în lucrul acesta. Peste noapte scriu lozinci despre « Mâinile curate », dar dau mâna în taină cu « Mâinile murdare », cu « Mâinile păroase », cu « Mâinile lungi » și vor să facă din noi un fel de votanți duși în ispită cu sloganele cauzei naționale. Ei umblă și la Dumnezeu să poată cuceri mai mulți simpatizanți. Goana după “popularul” cel de altă dată devine una în sine. Intrarea în biserică se face mai mult scenică și neapărat monitorizată, nu dintr-o chemare interioară, dar ca să ne vadă alții cât de “creștini “suntem. Si dacă ai “ popularitate” și ești “creștin”de ce n-ai fi și“democrat”, odată ce ai învățat alfabetul democratismului la diverse foruri internaționale. Si odată ajuns democrat, e bine să nu placi puterii. Prin urmare, poți fi lichidat din rolul de “opoziție” și chiar dat afară din teatrul jocurilor politice. Deci, ca să nu rămâi șomer pe drumuri, perzându-ți profesia de opoziționist, te-ai gândit de ce să n-o faci pe martirul, astfel nu-ți perzi lucrul și câștigi în popularitate. De ce să nu vadă creștinătatea în tine un Mesia în piele și oase. De ce să n-o faci pe dispărutul fără urmă, pe asasinatul, pe eroul național, în cele din urmă, iar noi fii de ciobeni fără turmă, boceam pe straziale Chișinăului pe vânt și pe ploaie în fiecare duminică, de la Stefan cel Mare și Sfânt la Academie cea de știință și tot așa înainte că până la urmă mult mai este și, din păcate, aceasta nu e poveste.
Iți amintești când ne-am întâlnit în apropierea Academiei și tu ai refuzat să te dai cu noi. O scenă memorabilă. Eu, patriot, de rând cu alți patrioți de la “Prometeu”, defilam prin mijlocul străzii principale (blocasem circulația transoportului public), iar tu mergeai odată cu noi, dar pe trotuar, ca oamenii, nu ca patrioții. Sincer să fiu, atunci îmi era un pic ciudă pe tine, dar nu aveam timp să ne certăm: eu ocupat cu patriotismul, tu cu lucrul la catedră, la Academie, la teză. Parcă văd și azi cum în fața Teatrului Național “M.Eminescu”au ieșit actorii. Lăsase baltă repetițiile la spectacolul lor și au venit în stradă să vadă spectacolul nostru. Printre actori era și Gheorghe Urschi.
Acesta privea la noi cu gura căscată de parcă era un spectator ce nu mai văzuse nici un actor viu în viața lui. Cineva l-a îndemnat să se coboare de pe scara teatrului, dând tonul la o nouă lozincă « Actorii și poporul », adică îi făcu semn cu mâna să vină în rândurile noastre, iar Urschi clătină negativ din cap și zise: « Ne za șto ». Mulțimea izbucni în râs și continuă spectacolul din stradă, aclamând « Actorii și poporul! ». Poate de atunci lumea l-a poreclit Gheorghe Russchii. El jucase multe farse în viața lui, dar aceasta în care eram jucați noi îl depășea și nu dispunea de atâta materie actoricească. De cât să se facă de râsul lumii, mai bine râde el de noi ori, dacă obosește, poate să treacă drumul și să bea un pahar cu vin. Acolo unde am sărbătorit jubileul tău de patru decenii cu «Heres» și plăcinte și încă cu ce, nu mai țin minte, că eu pe atunci eram mult mai mic ca tine, un copil nevinovat. Altfel cum s-ar explica faptul că eram atât de patriot.
De unde aveam să știu pe atunci că cel dispărut nu era chiar atât de dispărut. Noi îi ceream libertate. Ii purtat și portretul sus așa ca pe al lui Lenin ori Brejnev în timpul paradelor. Eram în stare în numele libertății lui să sparg și vitrinile, să răstorn și casele, să merg și la pușcărie. Mare mi-a fost dezamăgirea când cel dispărut s-a făcut apărut și îmi era milă de mine ca de un copil ce a scăpat bomboana în fântână. Imi era rușine de tine pentru ce se întâmplase cu Mesia al nostru. Imi era rușine de copii mei care mă tot întrebau ce și cum, fiindcă și ei ceruse în stradă eliberarea celui dispărut. Imi era rușine de elevii de la “Prometeu”, căci de câteve ori îi îndemnasem să participe la manifestațiile din stradă. După această dezamăgire în dragoste pentru cauza națională, mi-am zis, ferice de cei care n-au conștiință de țară, ei, cel puțin, o fi având o sănătoasă conștiința de sine.
Pentru faptul că s-a întâmplat așa ceva cu mine e de vină poezia. Nu am citi la timpul meu poeziile de calitate. Probabil mă lăsasem cucerit mai mult de poezia socială, cea de baricadă care are pumn și bate în masă. Acest model de discurs poetic a știut să scoată oamenii de prin beciuri, să-i adune de pe lanuri, să-i trimită la Chișinău, să-i îngenuncheze în Piața Marii Adunări Naționale și,
lăsându-i îngenunchiați, au uitat să le mai citească câte ceva și de ridicatul în picioare, și de deschisul ochilor, și de văzutul, și de înțelesul și de alte cântece populare.
A venit timpul să vorbim și despre politica poeziei noastre. După mine, misiunea acestea era de a-l face pe om să poată depista un adevăr dintre miile de semiadevăruri, să vadă frumosul și în omul cinstit nu numai în cel avut, să fie mândru de nația în care s-a născut, să poată diferenția de la distanță cine are demnitate națională și cine doar un snobism de sorginte națională. Dacă eram mai atenți la lecturile făcute în taină și pe apucate, dacă știam atunci despre moțocii fiecărei grupe academice de la studenție, dacă eram mai atenți la “Epifaniile” lui Ziedonis, la “Halta viscolelor” a lui Aitmatov, la “Glossa” lui Eminescu, la elegiile lui Stănescu poate nu ajungeam pe drumurile Chișinăului să strig ca un prăpădit, cerând libertate lui cutare pe când nu aveam o libertate a mea personală.
Si iarăși, geografic vorbind, spațiul dintre Prut și Nistru sau ”republicuța”, vorba lui Dumitru Matcovschi, îndură una dintre cele mai lungi perioade de tranziție dacă privim situația în ansamblu, în comparație cu cele 14 “surori” ale ei, cu excepțiea Belorusiei care are o poveste aparte. Republica noastră e una dintre “surorile” ce acceptase schimbarea printre primele, de rând cu țările Baltice și tot printre primele a revenit la comunism. Cred că în lumea politologilor cazul e unul fenominal. Merită studiat cu atenție, radiografiat și diagnosticat, deoarece, în aparență, pare doar o deviere de la curs,dar, în esență, acesta reprezintă o patologie socială provocată de o malformanță gravă atestată în sânul clasei politice. Si încă nimeni n-a anunțat cu toată certitudinea dacă malatia în cauză nu este una contagiosa. Acest joc de-a orânduirea socială, după mine, e cel mai periculos dintre celelalte jocuri politice . Nici nu pun la îndoială, politologii poate au o explicație și vor expune-o în viitorul apropiat. Indiferent de comentariul lor, una din interpretările fenomenului basarabean consumat în mai bine de un deceniu ar ține și de nivelul de cultura al societății civile care, este direct proportional cu calitatea fabricatului spiritual produs de toate întreprinderile de creație în diverse timpuri, fie de “ocupație “românească, fie de“eliberare”bolșevică.
Cu vreo cinci ani în urmă pregătisem un material despre rolul “rezistenței prin cultură”jucat în viața politică a diverselor țări europene după prăbușirea totalitarismului. O pagină zbuciumată la acest capitol o constituie disidența românească , care a contribuit mult la maturizarea politică a societății, având, de fapt, rolul unei sănătoase opoziții, chiar dacă aceasta n-a fost recunoscută de putere. Adică opoziția a existat în plină dictatură ciaușistă. Ce aveam noi pe atunci, geografic vorbind. Invățam literatura sovietică cu alfabetul ei rusesc, fiindcă, după cum spunea Serafim Saca, noi venim din “net, net, net, (nu, nu, nu)”, adică din de trei ori “net” și nici un fel de internet despre care vorbim astăzi și ne credem la modă. Iată de ce frații români au intrat în Europa, iar noi nu, fiindcă stăm și medităm în ce barcă să urcăm. Cât am căscat gura a trecut trenul și am rămas în gara cu numele “Momentul-1989”, vom rămâne să mai facem jocuri de-a unirea și niciodată uniți. De ce? Fiindcă n-am avut o “rezistență prin cultură”, iar aceasta, la rândul ei, ne-ar fi dat o imunitate atât de necesară nouă și generațiilor care vin. Dacă aveam această imunitate spirituală poate nu cădeam victime în toate extremitățile posibile: de la totalitarism la extremism, de la deznaționalizare la ultranaționalism, de la cosmopolitismul comunist la patriotism exagerat și patriarhalism. Nu ne rămâne de cât să regretăm pentru bunătatea de timp care a trecul în van și să privim realitatea în ochi printre sârma ghimpată de la Prut. Dacă noi nu mergem în Europa, atunci Europa vine la noi, exact ca Mahomed și Muntele. Ce să-i faci, sic transit gloria mundi, ori cum parafraza aforismul Cravcenco, profesorul nostru de latină, atunci când, chipurile, încerca să glumească pe sama numelor noastre.
O sănătoasă “rezistență prin cultură” a existat în majoritatea statelor europeme, membre ale Tratatului de la Varșovia, eliberate de fascism și semănate cu “dictatura proletariatului”. Iată de ce în Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia ș.a. unde “rezistența...”a fost, de fapt, o opoziție nedeclarată, tranziția nu a durat prea mult. Popoarele alimentate un pic cu adevărurile general-umane au știut ce au de făcut odată cu ridicarea cortinei de fier. S-a întâmplat invers proporțional unde “rezistența...” a lipsit în genere. In această privință un exemplu viu servim noi, cei născuți între Nistru și Prut, iarăși, geografic vorbind. Dacă am ajuns în secolul XXI să punem în discuție la nivel de parlament și guvern în ce limbă să sărbătorim Ziua de 31 august, atunci situația e clară. De ce se întâmplă așa anume cu noi?
Un caz de-a dreptul spectacular descria poetul și publicistul N.Dabija într-nu "vai de capul nostru" din Literatura și Arta. Povestea era despre un eveniment istoric consumat prin anii '40. Unul dintr-un sat avea un drapel în formă de sac. Când veneau sovieticii, sacul lui era roșu, cu seceră și ciocan. Când veneau românii sacul se lăsa întors pe dos ca să devină tricolor atât de frumos și atât de al nostru. Acesta cu sacul lui a fost primar pentru sovietici cât și pentru români. Stiu că n-avea omul să-și dea în cap, el nu era vinovat că vântul își schimbă atât de des direcția. Si apoi dacă pe atunci puterea în Basarabia se schimba de trei ori pe zi, omul mai băuse ceva după amiază și uitase să întoarcă sacul pe placul puterii venite aspra serii ca să ne facă o noapte adâncă pentru mulți ani înainte. Respectiva greșeală l-a costat pe om ani grei de Siberie. Acest caz nu e nici pe departe unic, ba e chiar tipic, și anume aici e durerea cea mare. Cu astfel de saci roșii însecerați și înciocăniți nu s-a furat numai de pe dealurile colhozurilor, dar și din dealurile conștiinței noastre. Eram furați ziua în amiaza mare de limbă, istorie și neam, numind această fărădelege “eliberare”. Ne-au eliberat în primul rând de ceea ce suntem, de sentimentul demnității de om, ca să nu intru în alte detalii. Au fost “eliberate” de rând cu noi și celelalte popoare europene, dar ele au supraviețuit, fiindcă au avut o “rezistență...” de care vorbeam mai sus.
Am impresia că noi trăim într-o perpetuă tranziție. Am intrat în cercul vicios și nu mai putem ieși. Ceea ce democrații au făcut ieri, comuniștii distrug azi, ceea ce se va face mâine, alții vor distruge poimâine. Cu cât mai rău, cu atât mai bine. Campanile electorale sunt mai performante ca toate campanile agricole luate împreună. Un guvern împarte teritoriul "piciorului de plai" în județe,
care vasăzică are “județ” în capul lui de guvern ce este, fiindcă așa se administrează mai bine, au mai făcut-o și alții în lume. Si acei alții ne-au dat chiar și ajutor financiar în această privință. Dar uite că vine un Păcală la putere și îl pune în fruntea guvernului pe un oarecare Tândală, se zice că vine de la “Bucuria”, dar care numai bucurie n-a adus oamenilor și, în loc să ne dea ciocolate, unde nu începe a ne îndopa cu “moșionismele” lui, făcând abuz speculativ de vulnerabilitatea bătrânilor, ca într-o bună zi să declare despre oportunitatea revizuirii Legii administrativ-teritoriale, adică, mai pe înțelesul vulnerabililor, e vorba de revenirea la raioane. Aceasta se întâmplă, fiindcă Tândală e un geniu de importanță raională, dacă nu chiar sătească, brigadieristă ori zvinevoistă, e tot un drac. El conduce guvernul pe măsura genialității sale raionale și știe drumul de la mână până la gură.
Dacă n-am avut la timpul potrivit o “rezistență prin cultură”, să fim buni s-o avem acum, în alte timpuri, dar puși în aceleași condiții. Comunism avem? Avem! Comuniști sunt? Cât vezi cu ochii! Toți sunt comuniști și cei vii și cei morți. Democrații de azi, într-un trecut nu prea
îndepărtat, au fost și ei comuniști, deh, așa erau timpurile, ploile, ninsorile, brumele – toate erau comuniste. Toamnele și poamele tot comuniste eau. Se zice că și dragostea primăvara se făcea înt-un stil comunist. Si atunci bietul om unde să se ascundă. Până și opoziția actuală are câte un veteran comunist, așa ca un îndrumător pentru “Noua generație”. Ce să-i faci, așa s-a întâmplat, care și pe unde l-a apucat timpul.
Parcă mai ieri mă apucase și pe mine timpul în funcția de director la o școală medie de cultură și încă generală dintr-o suburbie a Chișinăului. M-am dat constrâns de împrejurări, dar mai ales, gâdelat de vrerea colectivului ce mă alesese în acestă onorabilă funcție în mod liber și democratic. Dacă nu mă crezi, îți voi arăta buletinele de vot. Le păstrez ca amintire undeva într-un plic de rând cu alte documente de importanță. Despre cariera de director îți voi povesti în altă scrisoare, azi doar voi aminti un crâmpei ce ține de cum și de ce convocasem prima ședință administrativă. Cum eram un înveterat frontist (membru al Frontului Popular din Moldova) mi-am zis să apuc taurul de coarne. Invitasem colegii cu experiență mai mare de muncă, unii erau deja pensionați, dar toți ca unul ex-directori ori ex-vicedirectori, căci de la război încoace tare mulți s-au mai perindat prin aceast abator de directori și ferice de ei că sunt încă vii în comparație cu alți ex-directori de la aceeași școală băgați în pământ de tineri. Am deschis ședința cu cele mai nevinovate cuvinte care îndemnau la colaborare, la acordarea ajutorului reciproc în munca administrativ-manangerială, la împăcarea partidelor din sânul colectivului pedagogic, la acordarea dreptului de a critica și de a fi criticat, dar ca să se întâmple toate acestea era necesar din partea colegilor mei, nici mai mult, nici mai puțin, de cât să pună frumușel biletele de partid pe masă și să ne căutăm de lucru în continuare. Naivul de mine. Ideea îmi venise în urma evenimentelor de la Moscova când p.c.u.s. a fost dizolvat și s-a interzis activitatea partidelor comuniste pe tot fostul teritoriu al u.r.s.s. Le-am spus despre inadminisibilitatea activității lor în rol de educatori ai tinerii generații atât timp cât sunt posesori ai biletelor de partid, deoarece școala urma să fie depolitizată. Cineva în centrul Chișinăului arsese în mod public biletul roșu, însă exemplul nu fu atât de convingător, odată ce nici unul dintre colegii mei nu s-a despărțit de bilet. Unul îl uitase acasă. Altul zicea că-l va ține ca amintire. Al treilea mă convingea că așa au fost timpurile și că el este comunist numai pe bilet, dar în realitate e om ca oamenii, ba chiar își permise să spună și bancari pe seama lui Lenin și Stalin, dar de Brejnev nu zicea nimic, poate din cauza că acestuia încă nu i se recise bine picioarele.
Cu timpul toate au revenit în albia lor. Comuniștii nu mai erau sperietoare pentru copii. Ba chiar au luat și puterea în mână. Ne-au lăsat opoziția din care a rămas numai numele, așa ca să avem cu ce ne mângâia și să nu inventăm alte opoziții mai seriose. Si ca pedeapsă pentru dezmățul democratic am avut parte de un război în Transnistria . Si cine a scăpat de acolo a fost condamnat la moarte sigură prin înfometare, sărăcire, suspectare etc.
La începutul mișcării naționale sunt chemați acasă toți românii basarabeni rătăciți prin diferite colțuri ale u.r.s.s.-eului ca doar peste un deceniu să-i pună în situația de a-și părăsi din nou țara. Astfel începe o nouă pagină a exodului modern hulit în RM la toate nivelele.
Fetele care pleaca la munci peste hotarele republicii sunt neapărat învinuite că pratică prostituția.Flăcăilor aflați în străinătate le sunt atribuite toate crimele care se întâmplă în aceste state. Femeile sunt acuzate de infidelitate, iar bărbații de lipsă de patriotism. Savanți, cercetători științifici, profesori universitari, medici părăsesc țara și mulți dintre ei pentru totdeauna. Acolo unde pleacă prestează muncile fizice în construcție, agricultură și în alte ramuri ale economiei europene. Câțiva ani în urmă se discuta cu indignare în presa republicană despre niște cercetători științifici, plecați de la Academia de științe din Chișinău și ajunși ciobeni în Portugalia, adică ciobeni în sensul deplin al cuvântului și nu cu semnificații poetice. A munci nu e o rușine. Si atunci cei plecați să nu moară de foame sunt și cei vinovați de totul ce se întâmplă acasă în lipsa lor. Că vezi tu, s-au dus toți și nu are cine ieși la votare. Poate în concepția intelectualilor ce au luat drumurile exodului persistă ideea de a nu mai colabora niciodată cu puterea comunistă. Oare nu este exodul basarabean cea de-a patra soluție pe care N. Steinhardt poate ar fi pus-o la Testamentul politic în “Jurnalul fericirii” dacă era azi printre noi. Ce zici?
Nici nu vrem să recunoaștem că vina tuturor relelor se trage de la "prostituția politică" (s.n.), de la
infidelitatea celor aleși față de alegătorii lor, de la tolerarea climatului criminogen, de la furarea ca în codru cu masca cauzei naționale pe față, “aceasta este esența răului politic, ca răul puterii.” (Svetlana Paleologu-Matta, Jurnal hermeneutic ). Iată de unde se trag o parte din relele noastre și nu de faptul că ne-am cerut dreptul de a vorbi limba română ori că am plecat de acasă în căutarea unui loc de muncă, fiindcă celor cu pâinea și cuțitul în mână le trebuim numai ca material electoral.
Dacă ceream cu toții limbă română și nu numai limbă dar și o literatură românească, și un teatru Național și nu doar în 1989, când pușcăria popoarelor și-a deschis larg ușile, însă ceva mai înainte,imediat după terminarea războiului doi mondial. Atunci am fi avut și noi
o “rezistență prin cultură”,am fi avut un “samizdat” basarabean ori o literatură de sertar ori de ce vreți, numai nu de butoi și de beci, nu de “Cricova” și de “Ciumai” și nici de “Cagor” și nici de “Tovarășul Vanea” și nici de “Partidul cheamă” și intram azi în Europa de rând cu Tara așa ca toată lumea. Dar până vom fi în rând cu lumea, rămânem o unitate teritorială nedeterminată politic care din tot spațiul ei a făcut o imensă fabrică de produs ciobănei trași prin inelul umilinței și al degradării spirituale numai buni să presteze cele mai grele munci fizice atât acasă cât și în Ocident. Si tot la aceeași fabrică mioritică sunt produse craițele ca să fie apoi date în strunga obscenică a timpului. Atât ciobăneii, cât și craițele sunt fața adevărată a celor din capul statului "liber" și "independent" care stă “ca un strugure de poamă”, de data aceasta, pe harta Uniunii Europene.
Acum suntem în fața dilemei: ori începem totul de la zero, ori ne resemnăm în fața destinului și așteptăm timpul să hotărască pentru noi. Suntem puși în situația să ne refacem din lut și din apă, dar și din
duh.
10 noiembrie 2005


ȘÞȘ