poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-12 | |
Timpul este un fluviu care mă duce, dar eu sunt timpul
J.L. Borges Scrisoare despre râu și plop Dragă Grigore, am hotărât să las baltă internetul și poșta electronică, fiindcă îmi pare mai viu cuvântul scris de mână și apoi, unde mai pui, că această simplă scrisoare poate fi în viitorul apropiat un fel de prefață la una din viitoarele cărți de scriitură românească. Zic scriitură din motivul că inițial intenționam să fac proză, un fel de proză, și nu a mers. Apoi mă consolasem să rămân la faza de publicistică. începusem să scriu un material întitulat Memoria genetică, dar, fără să-mi iau de seamă, am ajuns la un aliaj. Timp de doi ani n-am scris nici un rând. Mă blestemasem să nu mai scriu, dar iată că mi-am încălcat cuvântul, pardon, blestemul, care, de fapt, tot cuvânt este. Si nu o fac din voia mea. Mi-i frică să nu-mi pierd echilibrul. Mă tem de o eventuală orbire a rațiunii. Prin anul 2000, când chipurile trebuia să aibă loc potopul, adică să se sfârșească lumea, am înălțat cupa cu șampanie astfel încheind un mileniu ca să începem un altul nou. Nu se schimbase nimic. Potopul nu a avut loc. Atât doar că prin ultima lună a mileniului trecut mi-am condus soția la gara de autobuz, de unde a plecat la Kiev, Budepesta și apoi Padova (Italia). Potopul cel mare nu avuse loc în faza lui imaginată de toată suflarea. De data aceasta sfârșitul lumii avea să înceapă din inima fiecărui muritor și să adune picătură cu picătură formând un râuleț. Să adune râuleț cu râuleț, formând un râu. Să adune râu cu câu, formând o mare, un ocean de potop care este opera noastră interioară. Golul lăsat de lipsa mamei copiilor mei îl simțiam tot mai des. Si golul acesta are un nume. Se chemă durere de inimă. Eram în preajma monumentului Stefan cel Mare și Sfânt din centrul Chișinăului. Procurasem niște pastile de la farmacia de vis a vis fără să știu că nu-i nuci un remediu pentru golul interior. Trăiam clipe când nu știam ce să fac cu mine. S-a apropiat un bărbat înalt de vreo 45 de ani. Era bine îmbrăcat, la costum, cămașă albă, la cravată proaspăt scoasă de la gât și pusă a lehamite în buzunarul hainei. M-a întrebat dacă știu să citesc latinește , voia să zică românește. Apoi mi-a întins o mână de hârtii cu prescrpțiile medicului. I-am tălmăcit câte ceva din ele. După care bărbatul îmi spune așa ca din senin precum că este nebun. Mă luase o frică stranie. Mi-a mai mărturisit că vrea să meargă la spitalul de nebuni, fiindcă îi este teamă de oameni. L-am întrebat dacă îi este teamă și de mine. Mi-a răspuns că nu s-ar fi apropiat dacă îi era teamă. Adică înseamnă că dintr-o parte sunt și eu un fel de nebun, altfel de ce m-a ales anume pe mine acesta. Am pus sub limbă o pastilă de durere de inimă așa ca să nu mai observe necunoscutul . Insă el vedea și înțelegea mai bine ca mine lucrurile. Mă sfătui că ar fi bine să merg și eu la un medic. Continuam să vorbesc cu el, nebunul în aparență și realizam că sunt un nebun în esență. I-am descifrat prescripțiile medicului. Erau niște pastile ce liniștesc anumite turbulențe nervoase. De unde le cunosc ? Din propria experiență. De ce se crede nebun ? Doar din simplul motiv că a rămas singur, fiind părăsit de soție și de copii ? Ori poate într-o astfel de realitate îi este mai ușor să supravețuiască dacă se dă drept nebun ? Dar oare se poate glumi cu asemenea malatii ? Probabil lui îi convine să se dea drept nebun. Insă mie nu-mi convine să mă dau drept sănătos în fața celor care înțeleg lucrurile chiar dacă nu sunt doctori de trup și nici doctori de suflet. Un calmant eficient poate fi și scrisul așa ca oftatul ori plânsul, așa ca număratul până la o sută, așa ca o plimbare la aer liber printre rândurile de cuvinte, ascultând freamătul textelor literare ca pe un codru plin de păsări și miresme. Scrisul care te face să confunzi realitatea cu visul e mai mult de cât un calmant. E o magie a cuvintelor încă nestudiată până la capăt E tare senzația când se rup barierile rațiunii. Când poezia este confundată cu teiul ori cu plopul, când muntele e un fel de inimă a pământului ieșită afară din piept, dar încă bătândă și vie. Acest fel de scris e ca o drogă pe care nimeni și niciodată nu o va putea interzice. Iată una dintre cauzele interioare ce mă fac să revin la scris. Un alt stimulent inspirativ constă în suportarea unei dureri concrete, fizice ce ține de faptul că a dat Dumnezeu să-mi rup un picior și nu chiar un picior, mi-am fracturat un os de la talpa piciorului drept și osul nu e chiar mare, fiindcă e osul ce ține degetul cel mic de la piciorul drept și acest os nu ține numai degetul dar are și rolul de a face echilibru întregului corp de carne și oase ce sunt. Așadar, vorbim de un echilibru și nu doar de frângerea unui picior, fie el de vers ori, Doamne ferește, a unui picior de plai. S-a întâmplat la 13 septembrie 2005, am pășit în eternitate cu dreptul, adică îmi va merge bine, dacă e să credem superstițiilor. Când cineva mă întreabă ce am pățit, văzându-mă cu piciorul drept în ghips, eu, în loc să-i povestesc fabula adevărată a întâmplării, îi spun că eternitatea mă cheamă și mi-a pus condiție să învăț a mă automonumentaliza. Așadar sunt un bun început de monument și, deoarece eternitatea e grea, nu prea pot face multe mișcări, stau mai mult în pat și scriu. Să știi că e bine din când în când să-ți mai rupi și piciorul ori, altfel spus, e ferice să-ți rupi picirul și nu capul. Când nu-i cap, vai de sărmanele picioare. Sunt dur și autocritic, fiindcă eternitatea mea de scurtă durată va ține patruzeci de zile, atât timp de cât are nevoie sufletul-sfântul să-și părăsească păcătosul de trup. Dacă nu aș fi un pic mai ludic mi-ar trece foarte greu povara începutului de monument de care sufăr în prezent la piciorul drept. De laudă sau de critică nici în cot nu-mi este, dar cotul drept mă doare încă de la 19 mai curent, probabil că am păcătuit cu ceva, pioner fiind, altfel de ce ar coincide începutul de durere a cotului meu cu ziua unională a pioneriei, zi când făceam rug în formă de steluță și cântam cântece despre Lenin. Pe atunci nici nu bănuiam că mă va durea în cot atât de mult și că durerea aceasta va coincide anume în ziua pioneriei. Așa că la moment nu prea pot zice cu toată inima că nici în cot nu mă doare, fiindcă m-aș contrazice și la propriu și la figurat. În rest sunt optimist, sper în curând să-mi treacă eternitatea, pardon, piciorul drept, odată cu scoaterea ghipsei. Medicul mi-a prescris și niște pastile care vor aplana și durerile cotului, ca să pot spune și eu odată mă doare-n cot celor ce mă vorbesc de rău, că chipurile am părăsit Basarabia și baricada, că nu ies în piață la mitinguri și demonstrații, că nu-s patriot, în cele din urmă, și încă multe altea lucruri care ne pot complxa și, în cele din urmă, inhiba. In ultimile decenii excesul de modestie al unei bune părți de intelectuali basarabeni a fost utilizat doar ca decor pe scena politică ori ca forță de protest pentru jucarea mendrelor unor lideri, de-o veșnicie în opziție și tot fără poziție politică. Ei s-au născut și vor muri natural în această poziție, fără nici un fel de “o” înainte, fiindcă așa le este convenabil, să fie “români cu ziua” și în o poziție pe viață, în una de Stat și de șezut. De fapt, guvernarea nici nu o doresc, deoarece aceasta le solicită și o mare responsabilitate, dar ei pur și simplu nu o au. Și unde nu-i, nici Dumnezeu nu dă. De ce am lunecat în politică? Hai mai bine să vorbim despre floricele pe câmpii , dar floricelele să fie metaforice, să le putem trasfigura în flori de pus la ureche, să ne pară viața floare la ureche. Si câmpiile să fie deasemenea metaforice. Să ne vină gândul de-a apuca câmpii și să nu știm unde, buimăciți fiind de atâta fericire și de atâta foame în plină civilizație postmodernistă. Să apucăm, în cele din urmă, drumul străinimii și să ne aruncăm ca într-o piscină fără apă în abisul neosclavismului la care suntem supuși în adevăratul sens al cuvântului de către făuritorii de civilizație modernă. Am fost robi acasă, căci la noi drepturi au străinii. Suntem robi aici, căci la ei drepturi au băștinașii și nu tot felul de “urmași ai Romei” de pe aiurea. Străinii care au venit la loi, au venit să ne stăpânească și ne-au stăpânit. Noi, străini fiind, am venit la ei să-i slujim și i-am slujit. Mă tem de această dură succesiune când îmi privesc în ochi copii pe care i-am născut. Vreau să-mi închei scriitura pe o notă optimistă și să amintesc o altă vorbă veche. E ceva despre răbdare-mare, rău-pârău, dar și acesta este trunchiată odată ce mare nu avem și, prin urmare, nu avem ce trece. Rămânem doar cu râul, fie că-i Bâcul, un fel de Senă, dar a noastră, fie că-i Prutul, care-i mai mult hotar de cât râu. Și dacă rămânem numai noi singuri cu râul fie că-i Botna ori Răutul, evident rămâne și cuvântul respectiv care-i face rimă. Probabil optimismul constă, în cele din urmă, în faptul de-a avea cel puțin un pâ(rău), fiindcă e mai bine cu rău de cât fără rău. Cine știe? Aici, în Italia, unde locuiesc de aproape un an, sunt la câțiva pași de un alt râu care, nu știu de ce, se numește Zero. Si zero are o semnificație, în matematică mai ales. Ori poate aceasta e litera “o” care se vrea lipită în capul cuvântului poziție pomenit ceva mai sus. Și totuși e mai bine cu râu de cât fără râu. Si chiar dacă se numește Zero, e totuși râu și el. Pe malul râului Zero crește un plop. Și dacă este unul, logic vorbind, e fără soț, dar n-are nimic cu poemul respectiv, nu cred că-i vorba de intertextualitate. E doar un punct de orientare ca să mă poți găsi dacă vei dori să vii vreodată în ospeție. Si apoi râului Zero, care este un râu adevărat, putem să-i încredințăm responsabilitatea de a fi o metaforă a timpului ca fluviu uman Platon, Eminescu, Borges, Stănescu... Precum adevărat e și plopul fără soț, această metaforă a omului. O metaforă crește pe malul altei metafore... Pe curând. 29.09.2005 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate