Prefața autorului

Această carte de scrisori sau epistole nu se vrea o replică adresată unor literați foarte bine școliți cărora le place să fie numiți postmoderniști. De rând cu alte lucruri frumoase valul postmodernității are și niște tendințe greu de explicat, ce țin de negarea unor valori spirituale create până la noi. Demitizarea anumitor teme e chiar necesară. Dar să nu confundăm demitizarea cu demolarea acestora. Altfel cum am califica spusele unui „mititel” de la București, dar cu funcții mari în Stat, care zice: „Ce mai umblați atâta la Eminescu, fiindcă el e un cadavru în debara.” Demolatori de acest gen avem și la Chișinău destui, dar ei, cel puțin, nu prea sunt luați în serios.
O fi fiind Eminescu „Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scînteie-n afară.”și dacă ne-o fi văzând din zonele lui celeste, temă-mi-i să nu ne zică „Niște vii cu ochii morți/ Ce-ntunică-n năuntru.” Imi pare rău, dar merităm să mai fim din când în când și oximoroniți atunci când riscăm să ne perdem în „iarmarocul deșărtăciunilor”, cum spunea poetul la timpul lui.
Poate cei de la București, suprasaturați de cultură, au dreptul moral să vorbească despre o debara a valorilor (s.n.) dacă cred cu tot dinadinsul că idealurile naționale ale României pentru care a luptat și Eminescu au fost atinse odată cu intrarea în Uniunea Europeană. Insă pentru noi, cei din Basarabia ori „dulcea Bucovină” Eminescu rămâne de „ cea mai nemijlocită și incandescentă actualitate”(Al.Oprea) mai ales prin articolele de la „Timpul” în care îl vedem „profund angajat în destunul istoric al țării sale”, după cum remarca minunat Svetlana Paleologu-Matta în eseul Jurnal hermeneutic.
Cu atât mai mult azi sporește actualitatea poetului pentru românii din afara Tării, când după un lung abandon istoric, cum observa cândva Iorga, România a redescoperit că este o țară înconjurată de români, citat de Adrian Dinu Rachieru în volumul Poeți din Bucovina. O consecință a abandonului istoric o trăim acum când nu știm cu ce să ne tratăm de „boala copilăriei comunismului”și luăm drumul exodului.
Jocurile noastre de-a „podul cu flori” n-au fost suficiente pentru a ne scoate din „laburintul politicului”. Abia ieșiți din febra revoluționară, realizăm că noi încă n-am zdrobit „orânduiala cea crudă și nedreaptă.” Nu știu voi cum sunteți, dar noi, basarabenii, rămânem încă împărțiți „în mizeri și bogați.” Si aceasta ni se întâmplă în plină zi, probabil și din cauza că nu l-am citit la timp pe Eminescu. Iar dacă voi l-ați citit cu luare aminte ar fi bine să înțelegeți că nu puteți merge în Europa, lăsându-l în debaraua istoriei (s.n.) Mai european ca Eminescu nici că a fost vreodată un alt român.
-9-
Un alt vector al cărții ține de câteva trimiteri la Miorița. Aceasta a fost și va rămâne o bijuterie a culturii noastre naționale. Incercăm prin parafrazare să întrezărim în excesul de mioritism (s.n.), în vehicularea abundentă a acestuia,un fel de sindrom al inferiorității (s.n.). Această resemnare în fața
morții ne paște toată viața. Mesajul paradigmatic al baladei servește drept sursă de inspitrație pentru cei mai de seamă scriitori români, dar alimentează din plin și o parte din expresiile populare.
„In balada populară Moirița, considerată unul dintre miturile românești fundamentale, suntem autoreprezentați ca locuitori ai capătului lumii, ai „piciorului de plai” și „gurii de rai” concepute ca margine existențială paradisiacă, pusă însă sub semnul acceptării senine a iminenții morții”, subliniază M. Cimpoi, Limba Română nr.11 2004. Felul de a fi, ADN-ul spiritualității noastre e poate cel mai bine codificat în balada Miorița. ce comportă o supușenie aproape proverbială, o împăcare cu soarta, unmare dor pentru nunta ancestrală.
Vom încerca prin metoda clivajului să deschidem parantezele câtorva proverbe pentru a le vedea altfel de cât se vede prin ochelarii învățătorului. Si anume acele expresii populare care ne îndeamnă să plecăm capul în fața sabiei ori să fugim de pe câmpil de bătălie.
In concluzie, nu pot să nu-l citez pe prof. Grigore Canțâru din două sau chiar trei considerente: scrisorile, în forma lor „pură”, adică înainte de a fi băgate în specia literară, îi sunt adresate; îmi spune că i-au plăcut, sper să fie și sincer; și apoi recunoaște că le-a citit și sub alt unghi, îndemnându-mă să editez această carte, „pentru că scrisorile tale - zice domnia Sa - sunt tulburătoare, sub două, sau chiar trei aspecte: comunică o informaței inedită, pe care numai tu poți s-o observi; reflectă o experiență personală a exodului; sunt foarte bine și cu umor scrise, sunt probe literare și merită a fi publicate aproape fără redactări. Da, sunt adresate mie și, să mă ierți, dar eu le-am citit și sub acest unghi, adică de, deh! „critic”. Scrisorile, repet, sunt formidabile, din mai multe, ar putea ieși, gândește-te, o carte foarte interesantă.”