Dacă aș fi Al Pacino probabil ăsta ar fi momentul în care aș urla i’m in the dark here.

Să presupunem că am avea toți puterea de a da timpul înapoi. Bat pariu ca nimeni n-ar încerca să schimbe ceva în adîncurile noastre toți suntem mulțumiți de ceea ce am devenit.

Să luăm acest moment de tăcere de exemplu. Un moment de tăcere covîrșitoare în care îți auzi organele tropăind ca elfii lui Moș Crăciun ele îți aduc viață dar tu nu vrei și asta te face să deschizi ochii a doua zi poate undeva se întîmplă ceva dar nu. Nu se întîmplă nimic înveți doar că să nu vrei să trăiești e de fapt ceea ce te pune în mișcare.

Spui tuturor că trăiești ieftin. Nu cunoști pe mulți dar te mîndrești că cei pe care îi cunoști sunt mereu lîngă tine. Și vine momentul de liniște covîrșitoare în care ai nevoie cumplită de oameni îți spui că pînă acum ai făcut tot ce era omenește posibil dar ai și tu nevoie să simți o voce să vorbești tîmpenii într-un final să-ți auzi vocea și să nu crezi că e inutilă. Și ce primești.
Un fel de mesaj care sună așa ești cel mai mare poet în viață ai grijă de tine te sun cînd pot.
Un fel de mesaj care sună așa m-a durut ceea ce ai spus nu sunt de piatră.

Hai s-o lămurim.
Cel mai mare poet am fost în clasa a III-a. „Pornita-ți voi spre zări îndepărtate/de frig și ploi biciuitor mînate/inima plînge-n noi/că ne-am despărțit de voi/copacii se tînguie amar/și zeci de ciori apar/.”
Asta a fost singura poezie pentru mine pe care am scris-o pe un vocabular pe care l-am împărțit, jumate poezii jumate jurnal secret. Îl am și-acum are desenat pe el peștera bufnițelor iar pe ultima foaie fire walk with me.

Dacă oamenii nu sunt de piatră înseamnă că eu sunt Robotboy și nu am voie să plîng pentru că dacă plîng îmi consum uleiul nu mă mai pot mișca.

Savurează momentul. E momentul tău de glorie tu cel care spuneai că trăiești ieftin că ai nevoie doar de un singur moment de slăbiciune și că valoarea unui om e dată de oamenii care roiesc în jurul lui ca fluturii după filamentul becului. Savurează momentul în care nu e nimeni lîngă tine. Restul momentelor nu mai contează. Atunci ai avut nevoie.

Uneori îți vine să crezi că Dumnezeu e un puști de rahat răsfățat are părinți în Irlanda care compensează lipsa de educație cu îndeplinirea tuturor poftelor. Că nu e nimeni lîngă el se compensează cu ultimul model de mobil Samsung.
Asta o înțelegi după ce bei un inel de logodnă te trezești cu fața zdrobită legat de o targă la Spitalul Municipal medicul despre care ai scris că a luat șpagă îți face o gaură în penis să-ți ia probe de urină doar doar te-o înfunda cum l-ai înfundat tu pe el. Asta o înțelegi plecînd cu tot cu targă și-n timp ce dai din clădire în clădire rîzi ca prostu și-ți zici uite o broască țestoasă pe care ioana ar trebui s-o arate mayei și o grămadă de gînduri îți trec prin cap întinzi mîna după ele lumea te crede nebun dar nu ești. Cel mult hai să zicem un bou care crede prea mult în oameni.

Ce ți se mai poate întîmpla?
Să uiți ordinea cronologică în care s-au întîmplat toate dar să știi cu exactitate momentul în care ai căzut și să retrăiești momentul ăla la nesfîrșit.
N-ar conta că de ziua ta iubirea pe care ai crezut-o a vieții tale se culcă cu altul pentru un pumn de halucinogene.
N-ar conta că următoarea iubire pe care ai crezut-o a vieții tale e depresivă și nu poți face nimic pentru că ți-ai promis ție că oamenii care contează îi coși de tine să nu mai plece.

Dacă ai fi bărbat ți-ai zice life suck’s ai trage aer în piept și după slubja de la 10 ai bea o cafea cu profa de enegleză de la alto. Dar nu ești. Știi de ce? Pentru că ești un idiot care îl citește pe Leonard Cohen și care ajunge la concluzia că nu trebuie să iubești în gura mare o inimă altfel inima vine la tine ca un refugiat.

Știi pînă la urmă ce-am învățat eu?
Dincolo de întrebări nu există răspunsuri. Doar imaginație.

Cel mai mult îmi place să cred că viața e un poem scris într-un moment de maximă inspirație și se termină brusc așa cum se termină orice moment de maximă inspirație.

I’m Forest. Forest Gump. And that’s all i can say about this.