poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-04 | | În fiecare toamnă, bunica Elena pregătește fasolele, recoltate de pe câmp, pentru a le depozita peste iarnă. Iar nepoții ei o ajută întotdeauna pentru că, o dată nu este o treabă ușoară și apoi, ei știu că bunica lor gătește cele mai bune bucate din fasole. Așa că și anul acesta cei trei nepoți au dus sacul de fasole, de toate culorile, albe, roșii, negre, pistruiate, în beci, în locul cel mai uscat. Și pentru că bunica are bunul obicei de-a ține în beci și o băncuță, pentru a-și mai trage sufletul, când obosește prea tare, și nepoții s-au gândit să se așeze puțin și să arunce o privire prin beci: de toate adună bunica aici… - Uite, vezi, din putina aia de colo ne dă bunica cea mai bună brânză. - Oh, da, nimeni în sat nu pune mai bună brânză la putină decât bunica ! - Ia uitați, și bețele pentru struguri ! - Da, și pentru cârnați… pentru când taie porcul ! - Ia uite! Și rafturile cu murături… oh, și unul cu dulceață! - Ssst… dar ce se aude? - Oh, Ian, tu tot nu te-ai mai obișnuit cu zgomotele din beci ! - Da, bine, dar de data asta chiar că se aude ceva. Ascultați un pic! - Bine, să vedem ce mai e de data asta? Că data trecută ne-ai ținut așa câteva minute bune numai pentru că foșnea ceva în buzunarul nu știu cui. - Ssst! - Ssst! - Da, de data asta ai dreptate… parcă sunt niște voci. - Sigur hoții lui Ali Baba s-au mutat în beciul lui bunica… ce zici de asta, Ian? - Stai, ascultă un pic… astea nu sunt voci de oameni. - Dar eu nu știu decât voci de oameni. Ce poate fi altceva? - Uite, din partea aia vin vocile, dinspre sacul cu fasole, pe care tocmai l-am adus în beci. - Stați! Liniște! Auziți? - Ba voi să plecați, că sunteți negre ! - Ba voi, că sunteți albe ! - Dar noi ce să mai zicem că de fapt numai noi avem dreptul să stăm aici, că suntem roșii și cu pistrui ? - S-o credeți voi! Ba noi, că suntem numai roșii. Uitați-vă la voi cum arătați: voi, fasolele albe, nu sunteți nici măcar albe, că tare repede vă mai murdăriți, voi, astea negre, nu vă deosebiți de negrul tăciunelui, iar voi, pistruiatelor, nici n-ar trebui sa fiți fasole, că ne faceți neamul de râs. - Dar cine vă dă vouă dreptul, fasolelor roșii, să vorbiți așa de noi, fasolele albe. Că doar de!… noi suntem cele mai căutate, cu noi borșul iese limpede și curat. - D-apoi voi nu știți că nepotului preferat al bunicii, Ian, îi plac fasolele negre, pentru că noi, într-adevăr, suntem cele mai gustoase. - Hei! Hei! Păi n-am știut că tu, Ian, ești nepotul preferat. - Și nici că fasolele au așa o problemă. - Stai, stai, că mai spun ceva. - Noi, fasolele pestrițe, ne-am cam săturat să stăm în același loc cu voi. Din cauza voastră, ne pierdem și pistruii. Uitați, din cauza voastră, suntem mai puține decât voi, anul acesta. - Noi vrem să avem sacul nostru, numai sacul cu fasole albe. Ce frumos sună: sacul cu fasole albe. Nici nu-mi vine a crede. - Tare bine mai era pe câmp când un lujer avea numai fasole roșie! Nu ne amestecam cu voi, guralivelor! - Oricum, pe câmp era mai bine pentru noi, fasolele negre, decât aici, în întunecimea beciului. - Ei, era bine pe câmp! Ați uitat de ploi, de soarele dogoritor? - Oh, să nu mai spun de insectele care ți se urcau pe cap. - Dar și când venea câte un fluturaș, nu era frumos? - Dar ai uitat când veneu oamenii și ne stropeau cu nu știu ce soluție, că nu ne mai reveneam o săptămână ? - Oh! Dar aici e gâlceavă mare. Să mergem să-i spunem bunicii. Să vedem ce putem face. - Păi nu știu dacă putem face prea multe, că doar sunt deja toate în sac. - Poate la anul. - O, da, să le punem în saci diferiți. - Dar poate putem să le ajutăm acum, anul acesta, ca să nu se certe toată iarna. - Cred că ai dreptate. Că din cauza gâlcevii ar putea să crape fasolele astea și nici bucatele lui bunica să nu mai iasă bune. - Așa e. - …oare are bunica patru saci mai mici? Hai s-o întrebam și să-i spunem de cearta fasolelor. - Bunică, tu știai că fasolele tale nu se înțeleg între ele acolo, în sacul cel mare, din beci? - Oh! Bineînțeles! În fiecare toamnă, când le pun în sac, nu încap unele de altele. Voi știți că și fasolele sânt ca și oamenii: se ceartă între ele pentru te miri ce. - Da, da acum își reproșează că unele sunt albe, altele negre. Mie mi se pare o problemă importantă. - Are să le treacă până-n primăvară, mai ales că de la o lună la alta vor fi tot mai puține. - Dar știi, bunică, nepotul tău preferat a găsit deja o soluție. - Nepotul meu preferat? Care-i? De unde știți voi asta? - Păi, de la fasole. - Măi, dar vorbărețe mai sunt fasolele astea! - Păi, n-ai spus matale că fasolele sunt ca oamenii. - Bine, bine… și ce-a spus nepotul meu preferat? - A spus să punem fiecare culoare de fasole în sacul ei… deci am avea nevoie de patru saci. - Patru saci? De unde să iau eu patru saci? - Las' că trag eu o fugă până la magazin. - Cum, chiar aveți de gând să le separați? Asta nu-i muncă ușoară. O să vă ia cam o săptămână. - Două zile, bunică, și gata! Fasolele au să fie fericite. Zis și făcut. Ian mai că a zburat să cumpere sacii, iar ceilalți doi nepoți s-au și dus în beci și au deșertat sacul cu fasole într-un vas uriaș, de metal. Și uite așa, în trei zile, nepoții bunicii au dovedit să separe fasolele unele de altele. Acum, bunica avea un sac de fasole albă, un sac de fasole neagră, unul de fasole pestriță și altul de fasole roșie, iar nepoții erau tare mândri de munca lor. A venit și iarna. Bunica era fericită că beciul îi era plin cu de toate, iar astăzi, s-au anunțat nepoții la masă. Așa că va trebui să coboare în beci și să aducă niște fasole, cred că va aduce fasole pestriță… sau neagră… în fine, o să vadă ea, când ajunge în beci, la saci. Dar cum s-a apropiat de primul sac, numai ce aude bunica: - Apăi tot mai bine era când eram cu toatele împreună, s-a auzit din sacul cu fasole albe. - Mai împărtășeam impresii de pe câmp, ziceau fasolele negre. - Să nu mai spun că tare ne-am mai plictisit să vedem numai pistrui în jurul nostru. - Mi-aduc aminte odată, când fasolea neagră ne-a spus o poveste așa de frumoasă despre o pasăre care tocmai poposise pe lujerul ei. - Of! Ce vremuri! A stat bunica așa și a ascultat și nu-i venea a crede. - Cum, acum, vor să fie iar împreună? Bine, tot nu știam eu ce culoare să aleg pentru azi. Așa că am să iau câte un pic din fiecare și uite așa am să fac un borș de fasole negre, albe, roșii și pistruiate, la un loc. La masă, nepoților nu le venea a crede: toate culorile de fasole în același castron! Atunci bunica le-a spus ce a auzit ea, de data asta, în beci. Și uite așa, printre zgomotul de linguri și castronele, printre cuvintele bunicii și râsetele nepoților pe seama neamului fasolelor, afară se așeza, liniștită, zăpada. În schimb, nimeni n-a văzut cum două fasolele au sărit din castronel și s-au pitit sub solnița de sare. - Ce bine că suntem din nou împreună, surioară! Fasolica roșie îi spunea celei albe. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate