Mi-am scos din nou aripile de la naftalină și plutesc printre curcubee în tonuri de gri, prin locuri prăfuite, prin stropi albi, prin stropi negri. Am depășit amintirea vagă a unor timpuri întunecate, înecate în praful uitării, am simțit lacrimile fierbinți cum cad în palmele mele învinse de timp și-am mers mai departe!
Trec încet cu umbra peste frunzele pătrunse de timp și pașii mei rămân goi în urma lor, mă opresc și privesc în tăcere cum foșnetul frunzelor frământă în mine gânduri vechi, calc ușor peste pământul rece iar cerul calcă încet peste umbra mea.
Sufletul cuibărit în pustiul din palmele mele încărcate de lacrimi e atât de mic, atât de gol! Sunt încălzită de anotimpuri, de răstimpuri, apusuri și în aceste palme în care universul este atât de mare, inima mea mică bate!
Nu vreau să o ascult, nu-i răspund, plutesc cu vântul rece în spate, mă mulțumesc să-mi adorm privirea în raza caldă către tine, strig și-mi doresc ca ecoul să se întoarcă!
Pentru cine zbor?! Pentru cine?! Respir sau doar mă prefac, mă simt strânsă între două ziduri, viață și moarte, plutesc pe albul din nor cu parfumuri suave și lumină, ca un muritor etern, captivată de viață, pentru că am ales viața!
De ce mă sufoc?! Nu pot respira, simt cum divinitatea ia decizii supreme!
Câte ne dorim, cât de mult aspirăm la mai mult și mai mult, suntem atât de vulnerabili, încât prima adiere de vânt ne poate încovoia!