De unde și până unde, îmi zic, atâta disperare în lume! Ieri m-a apucat din nou disperarea când l-am văzut pentru ultima oară pe vechiul meu amic de la Ebulioscopie Lirică, Beugen Mulgățâță.

Un poet talentat, atât cât poate fi de talentat unul pe care-l cheamă Beugen. De asemenea un eseist plin de farmec, un om în același timp șmecher și naiv, căci nu-și cunoștea dușmanii și cu toate astea supraviețuise atât de mult. Insă acum, privindu-l cum fuge prin fața ochilor mei ca o cămilă în jungla Amazonului, cu capul despicat de un ciocan de șnițele, mi-am dat seama că am mai văzut filmul ăsta.

De fapt am văzut toate cele 150 de filme cu zombi din lista imdb.com, și în toate era câte un prieten al actorului principal, cu un ciocan de șnițele înfipt în cap amenințător. Melancolia m-a apucat, disperarea m-a disperat , dar Creația n-a venit să Creeze vreo Poemă.

Am văzut toate acele filme, și nu mi-a rămas în cap nimic memorabil, în afara unor scene și impresii pe care le bagă creatorii de filme de groază special ca să răscolească vreo fobie a privitorilor.

De asta am zis că decât să mai privesc filme cu zombi, mai bine ies pe stradă să iau un damf de viață. Și dacă mi-oi lua în schimb un tomahawk în cap, de la vreo fostă iubită sau de la vreun prieten vechi, așa să fie, că eu de filme m-am săturat.

Sătul până peste cap
De pasiuni deochiate, de amurg cinematografic,
De iubiri nătânge,
Dușmani fanatici
Și frați de sânge.

Dar nesătul de Viață,
De Tine, draga mea iubire.
Chiar de ți-s ochii roșii, ieșiți din cap de ură
Și bale de turbare ți se preling pe gură.

Incredibil, ce Poem superb, si doar acum 5 minute ziceam că s-a sfârșit, din nou definitiv, cu inspirația mea auctorială. Ei, dar de bună seamă, ceea ce pare fragil și obosit la un Poet se trezește la viață cu și mai mare forță când nici nu te gândești.
Mă uit pe geam, din nou cu melancolie, și mă gândesc: oare de ce se omoară oamenii între ei, când ar putea să se iubească, să-și umple inima de fericire, să privească drept în sus spre cerul albastru, să numere norii, să zacă pe iarbă cu mâinile sub cap, să îmbrățișeze copacii, să pescuiască păstrăvi, să vâneze iepuri, să omoare pisici sau câini vagabonzi, să preacurvească, să și-o tragă pe la spate, să conducă beți, să arunce PET-uri de bere pe unde apucă, să toarne lipici în yalele de la ușa babelor, să zgârie tablele mașinilor, să se lase de fumat, să se apuce de băut, să se lase de băut, să se apuce de droguri, să se lase de droguri, să se apuce de puță?

Și totuși, iat-o pe fosta mea iubită Anexita Peroneu, cum fuge împreună cu Beugen spre școala militară, învârtind un cuțitoi de măcelărie deasupra capului, de parcă a dat strechea în ea. Ce-or fi având, frate, oamenii ăștia?

Mă indignez și zic: trebuie să iau atitudine.
Dar nu iau.
Ce sunt eu, scandalagiu?
Mai bine mai beau un coniac, din vechea mea sticlă de coniac.