Dan a lu Nașu sorbi lung din votcă, se cutremură ca într-un spasm, apoi bău o înghițitură de apă, din alt pahar.
- Soacră-mea a primit prin poștă un aparat pentru clismă, începu el. Pe adresa mea, firește, că ea nu are buletin de oraș. Așa că a trebuit să mă duc personal să-i ridic coletul de la poștă. Tipa de la ghișeu mă cunoaște, în tinerețe ne-am pupat de cîteva ori. Se uită cam ciudat la mine și mă întreabă: „Ești bolnav? Eu: „Da de unde? Ce-ți veni”? „Păi văd că ai primit un aparat pentru clismă, uite, scrie pe colet”. Eu îi spun că e pentru soacră-mea, dar am impresia că nu m-a prea crezut, că m-a privit lung și trist și cînd am plecat cu pachetul în brațe
Cum e tîrgul ăsta așa de mic, veștile circulă repede, iar bîrfele și mai repede, așa că de a doua zi m-am pomenit cu diverși cunoscuți că mă opresc pe stradă și mă întreabă dacă sunt cumva bolnav, că au auzit ei niște zvonuri că aș suferi cu stomacul. Ba, mai rău, unii erau foarte amabili și îmi dădeau sfaturi iar alții îmi povesteau episoade din bolile lor și cum au trecut peste ele. Dar toți mă priveau ciudat, așa…cum aș zice…
- Cu milă? întrebă Bicuță.
- Cam așa.
- Uite cum e cu mila, interveni Săndel. Nu face două parale. Mila omenească, adică. Toți sînt prefăcuți. Mila stă doar la Dumnezeu. Știți povestea aia cu săracul, nu?
- Nu știu. Adică poate o știu dar nu-mi dau seama acum, zise Poetul. Cum sună?
- Da, chiar, cum sună? întrebă și Profesorul. Pe-asta chiar n-o știu.
- Zice că un sărac se văita că nu are bani. Așa, ca Bicuță.
- Adică eu nu am bani? De unde știi matale? întrebă Bicuță, vizibil deranjat.
- Nu am spus că n-ai bani. Doar că te cam vaiți.
- Hai, domnule, zi cu săracul ăla, că ne făcuși curioși, zise Dan a lu Nașu, nerăbdător să audă povestea.
- Păi nu e mare lucru. Se văita el așa, la toată lumea, că nu are bani, că n-are ce pune pe masă…alea…alea… Și unul mai evlavios îi zice: „Da’, de ce nu te rogi tu? Că Dumnezeu e milos, și are grijă de săraci”. Așa că omul nostru, săracul adică, intră în prima biserică, se pune în genunchi în fața icoanelor și începe să se roage. După un timp, se aude o voce tunătoare, și Dumnezeu îi spune: „Omule, sărăcia este o virtute, poart-o cu demnitate. Dar pentru că te văd atît de necăjit, o să-ți dau viață lungă și sănătate maximă”. Săracul ascultă, se gîndește nițel, apoi zice: „Auzi, mai e și altul pe-acolo, cu lovele?”
Toți căzură pe gînduri cîteva momente. Primul zîmbi Profesorul, apoi Poetul, care mai ceru un coniac.
- Păi dacă Dumnezeu ar da bani, s-ar face la fiecare biserică, cîte un bancomat, să scoață creștinii banii din perete, ca la bănci, concluzionă Bicuță.
- Și cardurile să fie sfințite, adăugă Săndel. Așa cum își sfințesc unii mașinile. Că m-am oprit și eu odată, la Cozia și am văzut un călugăr care sfințea mașinile în parcare. Nu știu ce tot spunea acolo, dar cred că zicea „Dă, Doamne, să i se aprindă toate bujiile la prima cheie și să nu cază în ispita vitezei. Și să-i fie șoseaua dreaptă și asfaltul fără gropi”
- Eu tot mă gîndesc, spuse Profesorul, că tot sănătatea e mai de preț. Și cică votca scade și tensiunea, și colesterolul și arde grăsimile, trigliceridele adică. Dar cu condiția să nu fie adăpată. Bicuță, nu te uita așa, că nu e nicio aluzie la tine. Ziceam doar așa…în general.
- Face bine și la ten, completă Săndel. eu m-am întîlnit acum vreo două săptămâni cu o fostă profesoară de chimie. Aia a băut toată viața, dar arăta încă bine, la vîrsta ei. I-am zis: „Săru’ mîna, ce bine arătați, nici nu s-ar zice că aveți optzeci de ani”. S-a supărat profesoara pe mine, și mi-a aruncat niște priviri... Pe urmă am aflat că de fapt e mai tînără, de vreo șaizeci și șapte.