poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-10-24 | |
Sst! Nu vorbi. Doar fii puțin atent. Vreau să-ți arăt ceva… Mergem pe străduțe înguste, necunoscute. Nu e nevoie să știi unde ne vom opri, pe unde am venit sau pe unde ne întoarcem. Sunt lucruri neesențiale în acest moment. Stai. Am ajuns.
Poți să vezi silueta aceea firavă, de acolo? Străduiește-te puțin, e acolo… Deci ai găsit-o. Spune-mi, nu e frumoasă? Nu mă privi așa de mirat. Vorbesc foarte serios. Mie mi se pare superbă. Stă acolo de concentrează doar asupra cerului de deasupra. Sincer, nu știam prima dată când am zărit-o ce este. Era atât de naturală, de neclintită, de inegrată în lumea în care respira. Și totuși era o fată. Uită-te doar la ea. Frunzele din jur se ofilesc până au culoarea părului ei. Se usucă încet și-și pierd din viața lor verzuie și se înroșesc, se încălzesc la razele soarelui deja rece. E ciudat să vezi cum lumea se colorează cu roșu, galben, portocaliu și nuanțele lor calde acum, când vântul te înțeapă în mădulare. Poate e dorul de vară… Am avut ieri curajul să mă apropii. Stă îmbrăcată într-o rochie subțire și mă mir că nu îi este frig. Dar nu pare s-o deranjeze nimic. Nici vântul care îi împrăștie șuvițele de păr drepte, nici picăturile reci de ploaie care-i udă pielea albă, nici norii groși care amenință de deasupra. Te-am plictisit cumva? Îmi pare rău. Dar și tu ești încăpățânat. Nu vrei să vezi, nu vrei să mă asculți. Ai venit cu mine până aici. Deci deschide-ți ochii și mintea și fii atent. Uite-o. Se mișcă. S-a întors spre noi. Îi vezi ochii? Sunt căprui, calzi, dulci. Zâmbește, iar nori negri, apăsători, acoperă cerul înghețat. Frunzele cad moarte din copaci și se aștern la picioarele ei și ea continuă să zâmbească în rochia ei trecută. Se ridică din locul în care-și petrecuse nemișcarea grațioasă și face câțiva pași și ascultă foșnetul sec al goliciunii. Zâmbește încă, cu o bunătate inexplicabilă. Și totuși e tristă. Privirea ei exprimă suferință, chin îndelung, sfârșitul. Și totuși are o figură atât de nevinovată… Știe că am văzut-o. Și am văzut ceva ce nu trebuia să văd. Agață o frunză roșcată și o sfarmă într-un praf fin. Orice atinge se acoperă cu brumă. E tristă pentru că provoacă tristețe. Trebuie să se asigure că tot ceea ce a trăit în timpul verii își începe degradarea, își începe sfârșitul. Și doare, deși nu are sentimente sau și le neagă. Zâmbește și are ochii triști. Are o aură caldă în jurul ei și trebuie să răcească orice altceva. E darul ei pe care și-l poartă mândră și nu vrea să-l împartă. Și e frumoasă, extrem de frumoasă. Nu ești de acord cu mine? Știam eu că o să-ți dai seama de asta… Acum mai stai puțin cu mine să o mai privim o clipă, înainte să plece. Uite-o. Uită-te doar la ochii ei triști. O doare. Și plânge. A început și ploaia…
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate