fusese un prim moment în care îl văzusem. nu avea nimic ieșit din comun: un ins de o înălțime medie, nici gras nici slab, cu o expresie a feței ce arareori stârnea vreun interes special. îl cunoscusem cu o săptămână în urmă și întreaga săptămână ce a urmat am petrecut-o împreună, colindând un oraș asemănător timișoarei.
întâlnirea la autobuz, el pleca, eu așteptam un pachet. de fapt el ar fi trebuit să plece, a rămas. nu îl chema nimic urgent. eu, în lipsă de altceva am zis bine, tu dai berea și, în armonie, ne-am îndreptat agale înspre un bar de care nu știam nimic, nici unde se află pentru că probabil exista doar in imaginația lui și a mea.
un bar. în drum, o apă sălciuă, limitată de bălării, mult timp m-am gândit că apa asta, ce semăna cu bega, putea fi un frumos, util și boem canal navigabil.
pășeam unul lângă celălalt fără niciun cuvânt și, mare mirare pentru doi mainainte necunoscuți, nu ne simțeam stingheriți unul de celălalt. eu refuzam să mă gândesc la ceva anume. preferam să pășesc ușor peste gânduri fără a mă lăsa afectat de vreo obligație față de ele. el privea în dreapta, câteva clădiri care păreau a avea ceva cu vreun anume gen de arhitectură, prea puțin probabil să fi privit. își îndrepta doar privirea înspre ziduri.
liniștea acoperise mediul mahalagesc din care tocmai ieșisem, ne indreptam înspre tumultosul centru. în mine se așternu o repulsie, un gând peste care nu mai puteam păși anevoie, o voce care îmi șoptea: ști bine, ai căutat de atâtea ori un loc minunat aici și nu l-ai găsit. am simțit nevoia să propun printr-un gest să cotim la dreapta. un drum ce ducea în semicerc înapoi. el a urmat mecanic direcția mea.
frizerie, magazin de electronice, papucărie, coafor. următoarea la dreapta era soluția. un bar la demisol.
intrăm netemători deoarece o singura masă era ocupată. un barman-ospatar-patron ne intreabă politicos ce dorim. eu comand 2 beri la halbă. el două sute de cognac la două pahare.
frumoase momentele de tăcere în fața primului pahar. culmea, gândurile te fură mai repede decât paharul, toate se derulează ca într-un film cu multe cadre suprapuse, totul merge înspre altceva, gândurile prind un soi de coerență ilogică, imagini, sunete, toate se amestecă.
...și încep toate cu: am să fac, sunt sigur că noi doi, deși nu am vorbit aproape nimic, suntem pe aceeași lungime de undă, de fapt, noi toți putem face, toți ințelegem și vrem și avem nevoie de același Ceva, lipsește doar o formă structurată și...
începem să vorbim sub steaua întâlnirii și... o săptămână se termină cu două zile nedormite și pline de tot ce nu trebuie și alte două pline de regrete față de ce nu a trebuit și una de "și totuși, poate..." și una de "de fapt, n-are rost".
și în ultima zi ne strângem respectuos mâinile și ne promitem, nu ne promitem nimic, ne e scarbă amândurora, nu mie de el, nu lui de mine, nu nouă de ceilalți, doar că ne cuprinde o obsesie a nu-urilor: nu aici, nu acum, nu așa, nu noi. să ne revedem cu bine, aici sau în altă parte... neplanificat.