poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-09-25 | |
Nu împlinise încă patru ani și Victoria și-a speriat părinții. Dispăruse de acasă. Era într-o duminică de vară, pe vremea ujinei, după secerat. Părinții stăteau pe butucul unui plop lung, pus pe lângă gard, împreună cu alți vecini, punând țara la cale. Copiii, din toată vecinătatea se jucau mai încolo. Băieții cu o minge foarte tare făcută din zdrențe, iar fetele săreau pe rând, într-un picior, pe un desen făcut cu o piatră ascuțită pe pământul tare. Cele mai mărișoare, ceva mai încolo, șușoteau între ele slobozind, din când în când, câte un hohot de râs. Cei mai mici erau pe lângă mamele ori bunicile lor. Dintr-o dată Mărie o strigă pe fiică-sa Ană.
- Unde-i copila, Ano. Parcă nu-i cu tine. Nu ți-am spus să ai grijă de ea? - Nu știu mamă. Pe mine nu vrea să mă asculte. I-am spus să stea cuminte lângă gard. Acum văd că nu-i unde i-am spus să stea. Eu nu sunt de vină. - Vai de mine unde-i copila! Victorieee! Unde ești draga mumii! Copiii s-au oprit din joacă iar oamenii din povestit. Cei mai mulți ziceau că mai adineaori au văzut-o. A căutat-o întâi mamă-sa și a strigat-o prin curte, prin șură și prin grajd. Dar unde n-a căutat-o? În cotețul porcului, în pivniță ba și în podul casei. Nu-i și nu-i. Fântână nu este în apropiere. Cea de lângă casa lui Bejoaie îi departe. Și chiar, doamne ferește, de ar fi ajuns copila acolo, nu putea să cadă în ea. Fântâna îi înaltă și bine acoperită. Dar unde-i copila? Mărie o striga tot mai departe. Oamenii au început să părăsească butucul, pe care ședeau, și să intre prin curți ca să o caute pe acolo. A trecut aproape un ceas și copila nu-i și nu-i. Mamă-sa, precum și alte muieri din vecini, a început să plângă. - Da mai tacă-vă gura. Ce strigați ca la mort că doar n-a murit nimeni. Era vocea lui Niculae. Trebuie să fie undeva că doar n-a înghițit-o pământul. I-a organizat apoi pe copiii mai mari,la care s-au alăturat și alții mai mici, să caute dincolo de pod, prin Gheurușa. Alții să meargă spre progadie și spre Pârăul Furcii. Tocmai atunci s-a îndreptat spre ei badea Niculae Rusu, în drum spre casă. Locuia numai singur, mai mult într-o colibă decât casă, între progadie și Pârăul furcii. - Ce-i cu voi oameni buni. Ce stați cu toți în picioare și nu ședeți, de parcă azi n-ar fi sfântă zi de duminecă. Și păreți speriați. Cei cu voi? Când află despre ce-i vorba prinse a râde. Ceilalți, la figura lui zâmbitoare , s-au mai liniștit Mărie strigă spre el: - Spune omule, dacă ști ceva, spune! - Apoi ce să spun tu Mărie. Dacă-i vorba de copila ta, nu-i nici un bai cu ea. Vine cu sora sa aia mare, Mărie, și cu nepoată ta. Le-am întrecut pe lângă casa lui Horea lui Mohor. N-am putut sta după ele, că se tot hârjonesc și se împing. Ce tu nu ști cum sunt copiii? Toată adunarea a rămas „cu gura căscată”. Cum se poate așa ceva? pentru ce și-au făcut atâtea griji. Leana lui Cuza, care cu puțin timp înainte bocea cea mai tare, zise cu siguranța omului care le știe pe toate: - Nu v-am spus eu? Ce se putea întâmpla rău! N-o ascultă nimeni. Toți s-au îndreptat spre colțul grădinii lui Văsălie Dragotă de unde se vedea până dincolo de biserică. Într-adevăr se vedeau venind încet, ținându-se de mâini cele trei, nepoata și mătușa, amândouă de patru ani, și cu mama nepoatei, Mărie fata lui Niculae S-au lămurit destul de repede. Victoria n-a fost băgată de nimeni în seamă. Ana, sora ei, care trebuia să aibă de grijă de ea era absorbită de joc. Copii de vârsta Victoriei nu erau și atunci micuța s-a hotărât să meargă la prietena sa de joacă. Mărie, mama Sabinei, și-a dat seama că Victoria a venit fără știrea părinților. Cine să lase o fetiță de patru ani să meargă singură atâta cale? Au răsuflat ușurați cu toții.”Bine că nu s-a întâmplat ceva rău. Nu-i nimic dacă ne-am ales cu o sperietură” Fetița, cât era de mică și-a dat seama că făcut un lucru rău, că și-a speriat, fără voia ei, părinții și toată vecinătatea. Și după ce a mai crescut, oamenii își mai aduceau aminte de întâmplare când o vedeau fugind la vale. Unii ziceau că ei știu când trece Victoria lui Ilină chiar dacă sunt în casă. Aud pașii și zbârnâie ferestrele. Și poate aveau dreptate. Era ea fetița mică dar era și îndesată. Mai târziu când începuse a merge la școală oamenii ziceau că ei pot să-și potrivească „cucul din părete” după cum umblă Victoria lui Ilină spre școală și de la școală. În prima zi de școală n-a mai fugit, la vale pe uliță, cum făcuse altă dătă și cum va mai face și de aci înainte. A mers împreună cu ceilalți copii din vecini. Dintre fete numai Paraschiva Micu mergea și ea în clasa întâi. Mai aveau un coleg de clasă tot din vecini: Niculae Cuza Ceilalți erau de prin alte părți ale satului: de După garduri, din Cânechi, Dintre Þigani, La Cărămizi, și chiar dintre Sași Când domnișoara Ioanovici a strigat catalogul Niculae Cuza o întrerupea mereu. Când a strigat: " Dragotă Victoria" ea a zis un „Prezent” destul de tare. Imediat s-a auzit vocea lui Niculae Cuza: - Minte! - Ba nu! a strigat și mai tare Victoria - Ce-i cu tine Niculae Cuza. De ce vorbești neîntrebat? Așa ne-am înțeles? Și de ce zici că minte? În catalogul meu așa scrie că o cheamă și ea a zis prezent - Nu scrie drept unde citești. „Lu’ asta îi zâce Victoria lu’ Ilină” Un hohot de râs izbucni în clasă. Liniștea se restabilii numai după ce tânăra învățătoare izbi cu putere bățul de alun în masa pe care era catalogul. Imediat se auzii glasul hotărât al fetiței care se adresa lui Niculae, vecinul ei de acasă și acum vecin de bancă: „Pe muma lui moșu’ o chema Ilina. De aceia ne zice nouă a lui Ilină. Dar ne cheamă Dragotă așa să ști! Și dacă vrei să ști pe tine nu te cheamă Niculae Cuza ci Niculaia Cuzâ. Voi toți sunteți ai Cuzâ.” Cu greu a putut domnișoara să restabilească liniștea. Și tot cu greu, mai apoi, să-i trezească și să îi aducă, cu picioarele pe pământ, în mica clasă pe toți cei patruzeci de elevi, câți erau „în despărțământ”, purtați de ea prin lumea poveștii lui Harap Alb I-a plăcut Victoriei la școală. Învăța bine. A avut noroc cu bădițul Ilie, fratele mai mare, care i-a cumpărat de la târg, din Șeica, o tăbliță încă de la Sfânta Maria. Când a început să se apropie sfârșitul anului școlar era tot mai neliniștită. Va veni muma? că tata zice că nu vine, la examen. Domnișoara spune că în feria* veri toți copiii trebuie să știe dacă au trecut ori nu clasa. Și nu pot ști dacă ai trecut, dacă nu vi la examen. La examen o să vină și domnul părinte și poate că și domnul părinte protopop. O să mai vină oameni din sat, care vreau ei. S-a mai liniștit când domnișoara i-a anunțat că examenul va avea loc a doua zi de Rusalii. Ce bine că-i într-o zi de sărbătoare. Va veni, de bună seama, muma. Poate chiar și tata că de sărbători nu lucrează. Era fericită. Dar fericirea aceasta n-a ținut mult. Într-o zi intră în clasă domnul părinte. Vorbește ceva în șoaptă cu domnișoara. După aceia domnișoara le spune că examenul va avea loc după Rusalii pentru că domnul protopop trebuie să meargă în alte sate. Deci nu se știe dacă muma va veni. Și de tata nici vorbă nu poate fi. A oftat, iar lacrimile erau aproape în ochi. În ziua examenului de dimineață s-a îmbrăcat frumos și se uita cu coada ochiului spre mamă-sa. Aceasta pregătea mâncarea pe care trebuia să o ia pe câmp - mumă nu vii? - Unde draga numii? Da ce te-ai îmbrăcat ca de duminică. Ce-i cu tine? - Nu mi-ai zis că vii cu mine la examen? Toate mumele copiilor vin. - Lasă dragă că nu merg chiar toate. Mai au câte unele și de lucru. Niculae, tatăl, a auzit ce vorbeau cele două - Tu, Victorie. De ce te legi la cap dacă nu te doare? Las-o cânilor de școală. Nu zic să nu înveți să scri, să citești și să socotești așa cum știm și noi. Da la ce-ți trebuie examen? Doar ști. Și dacă ai uitat, îți mai spun odată. Ilie rămâne aici pe curte după ce se însoară, pe Zaharie îl dăm la școală la Sibiu, să se facă domn. Iar pe Ană și pe tine vă vom mărita, ca pe sora voastră Mărie, când vă va veni vremea. Acum, hai, suie-te în căruță că mergem la sapă în Capul Dealului. Trebuie să plecăm devreme că-i departe. A urcat în căruță suspinând. Un gând îi trecu prin minte: ”bine că nu m-a pus să-mi schimb hainele cele bune.” * vacanța |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate