Nostalgii pozitive
Motto:
„Visarea cu ochii deschiși nu ține locul
vieții reale, trăite, adevărate, împlinite.”

Prima „rătăcire”

Fiecare probabil poate să-și confecționeze o biografie, mai mult sau mai puțin, romanța-tă. Încerc și eu, deoarece încercarea, cum bine știți, moarte n-are. Încep prin a spune că am avut o viață aventuroasă în care nu s-a întâmplat aproape nimic, în afară de proiecte…Dar mai sper, deci îmi mai fac proiecte, fiindcă „speranța moare ultima”. Oare ultima, înaintea cui ?

Declar ritos că nu sunt un nostalgic, cel puțin în accepția de azi a acestei noțiuni, care exacerbează mai ales valoarea ei peiorativă. Dimpotrivă, am fost și înainte de 89 și am rămas un împătimit dușman al comunismului. Cu excepția vârstei de 17-19 ani, când am virat la stânga, asta ca să nu zic, că am devenit un U.T.C.-ist convins. Dar poate am avut o scuză. Eu împreună cu fratele meu am fost, la vremea aceea, singurii elevi ai școlii primare din comuna natală care nu am devenit pionieri și asta deoarece tatăl nostru fusese declarat chiabur, exploatator și dușman al poporului, fiind trecut pe lista celor care urmau să fie duși la canal. Ziua în care toți colegii de clasă au fost primiți în organizația de pionieri, în care li s-a pus cravata roșie și nu știu ce li s-o mai fi pus, deoarece nouă ni s-a interzis să participăm - o zi festivă pentru întreaga școală - a fost nemaipomenit de tristă pentru mine. Evenimentul l-am receptat ca pe primul mare eșec personal. Nici nu vă dați seama cât am suferit fiindcă n-am purtat la gât cravată roșie! Doar eu și fratele meu. Aveam una acasă (nu mai știu cum am făcut rost de ea, probabil am cumpărat-o) și mi-o puneam pe ascuns uitându-mă în oglindă să văd cum îmi vine. Și nici „utecist” n-am fost făcut (de parcă eram ciumat), decât în ultimul an de liceu, când atmosfera politică se mai „relaxase”.
De altfel, n-am fost singurul responsabil pentru faptul că am devenit un fervent adept juvenil al comunismului. Dar să vă povestesc cum s-au întâmplat lucrurile.
Tovarășul meu diriginte din liceu, era profesor de filozofie, fără să fie filozof. Mai exact spus, era de fapt ceea ce trebuia să fie, adică profesor de socialism științific, economie politică, logică și eventual constituție, dar asta aveam s-o aflu mai târziu. Mie îmi plăceau aceste materii și cred că mai ales din pricina tovarășului diriginte, care credea în comunism, era un spirit fervent, sistematic și, poate de aceea, extrem de convingător. Aș putea spune că l-am admirat sincer, dar nu l-am putut iubi niciodată deoarece, la un moment dat, mi-a pus o etichetă care m-a urmărit o bună perioadă a vieții, aceea de demagog; chiar dacă poate, avea oarecare justificare semantică, vizavi de persoana mea, la acea vreme. Impactul inițial asupra mea a fost de-a dreptul devastator fiindcă, la momentul „lipirii” etichetei, nici nu cunoșteam înțelesul exact al cuvântului. M-a izbit mai ales tonul inchizitorial al formulării. Deși m-a afectat profund, dacă stau să mă gândesc bine, până la urmă această categorisire m-a ajutat să nu devin cu adevărat demagog sau să scap de această trăsătură de caracter, dacă o-i fi avut-o. Dar nu cred s-o fi avut. Poate eram patetic, lozincar chiar, însă credeam cu adevărat în ceea ce spuneam, în preceptele „sfinte” ale marxism-leninismului.
Până la urmă am ajuns să-i fiu coleg și chiar șef, la un moment dat, tovarășului meu diriginte, reușind să-l cunosc mai bine. Și am aflat astfel că de fapt lui i se potrivea sau a ajuns să i se potrivească ca o mănușă acest epitet. O bănuială cam aveam eu…Nu-mi explic nici azi pe de-a-ntregul cum de m-a inclus pe mine în această categorie, fără să realizeze de fapt că era principala sa trăsătură de caracter. O explicație ar fi aceea că el, până la un moment dat, credea în ceea spune. Sau, valabilitatea proverbului cu văzutul paiului din ochii altuia și nevăzutul bârnei din proprii ochi. S-ar putea găsi și explicații mult mai subtile, ținând de psihanaliză, dar nu vreau să mă hazardez. Avea o soție frumoasă, suavă, mai simplă, adică fără nu știu ce școală și parcă nefericită. Aproape pot spune că eram îndrăgostit de ea. Dar nu știam dacă se cade și mai ales ce-ar trebui să fac pentru ca să mă bage în seamă. Așa că n-am făcut nimic, totul rămânând la stadiul de proiect.
Oricum, tovarășului diriginte îi datorez faptul că nu mai sunt credincios. Era ceea ce se poate numi un ateu convins și militant. Nu știu pe câți i-o mai fi transformat în necredincioși sau în comuniști. Recunosc, cu un regret tardiv, că pe mine a reușit.

Gustul pentru filozofie mi l-a inoculat fratele unui coleg de liceu, student în anul I la fizică, care se credea filozof și căruia, pe cale de consecință, îi plăcea să creadă că filozofează. Iar, după demonstrațiile etalate în fața noastră, rămași cu gura căscată, i se întărea această convingere…După mulți ani l-am reîntâlnit pe acest profesor de fizică, era foarte apreciat, revenise cu picioarele pe pământ, simțindu-se chiar jenat de veleitățile sale filozofice, socotindu-le a fi fost doar scurte rătăciri ale tinereții.
Și cum socialismul științific, economia politică și constituția, pe care le știam, erau obiectele de examen la admitere, m-am hotărât să mă fac filozof. Așa că m-am înscris la Facultate de istorie-filozofie a universității clujene. Nu știu exact nici până astăzi ce și cum s-a întâmplat cu adevărat, de nu am intrat chiar la filozofie, asta cu atât mai mult cu cât erau câțiva colegi foarte capabili, care de asemenea au ajuns în aceeași situație cu mine. Unii dintre ei chiar s-au retras definitiv din facultate, iar doi au reușit să se transfere la facultatea de filozofie din București (O fată și eseistul Aurel Brumaru, un maramureșean extrem de simpatic, mai matur decât noi, deși eram de-aceeași vârstă, deosebit de dotat, citit și talentat, ce pare a se fi realizat, chiar din tinerețe.) Oficial ni s-a spus că, din cauza mediei de la examenul de admitere, am intrat fără loc la filozofie, dar că ni se dă șansa de-a ne înscrie la defectologie (psiho-pedagogie specială). S-ar putea să fi fost luate în calcul și datele din dosarul nostru personal, mai ales fiind vorba de filozofie(o specialitate socotită, la vremea aceea, a fi eminamente politică, filozofia marxist-leninistă, singura acceptată, fiind opusă antagonic și ireconciliabil celei burgheze).
Defectologia sau psihopedagogia specială era tot o secție a facultății de istorie și filozofie, precum și psihologia. Fiind nou înființată nu prea avea candidați, iar secretarul facultății avea sarcina de-a ne convinge să acceptăm a urma această specialitate. Desigur ne-au momit cu de toate și mai ales pe noi, cei de la țară, cu posturi în orașe mari, uitând să ne spună că pentru asta ne-ar trebui și buletin de identitate pentru acele orașe etc. Pe mine a reușit să mă convingă destul de ușor explicându-mi că de la facultatea de filozofie nu ieși câtuși de puțin filozof, ci doar profesor de socialism și economie politică. Prilej cu care mi-am dat seama că eu, de fapt voiam mai ales să ajung student și m-am bucurat că am fost admis și la această specialitate, cu „originea socială” precară pe care o aveam.
Așa că, mi-am început viața de student cu un „elan revoluționar” demn de-o cauză mai bună. Noroc că această rătăcire „utecistă” mi-a trecut repede. Și fără să am vreo contribu-ție în această privință. M-au „ajutat” colegii de facultate.
Cred că și asta ar merita povestită. În anul I, după prima sesiune de examene la care luasem numai note de 10, învățasem pe brânci din „conștiință revoluționară” (glumesc) - cred că mai degrabă din dorință de afirmare juvenilă, parvenitism (ziceți-i cum vreți) - am fost ales(un simulacru de alegeri, o mascaradă cum se regizau pe atunci), nu-mi mai amintesc în ce împrejurări, secretar de U.T.C. pe grupă. Ajunsesem, în sfârșit și eu cineva și încă prin forțele proprii. Elanul revoluționar mi-a crescut exponențial cu importanța pe care o acordam funcției mele politice și astfel am comis niște excese greu de suportat de către unii dintre colegii mei mai vârstnici care trecuseră de perioada revoluționară de stânga, dacă or fi avut-o vreodată. Aveam vreo 3 sau 4 și din aceștia. Băieți isteți de altfel, iar unii dintre ei, înverșunați anticomuniști. Așa că am devenit o problemă, cu atât mai mult cu cât mă situam neabătut pe linia partidului și a tineretului leninist, la care se mai adăuga excesul meu de zel revoluționar. Și au trebuit să rezolve problema. Nu a fost nici o dificultate pentru niște contrarevoluționari sadea, precum erau acești colegi despre care v-am vorbit. Făcusem imprudența să mă confesez unor prieteni despre familia mea, inclusiv despre faptul că ai mei erau declarați chiaburi, fapt pe care „uitasem” a-l consemna în complicata cerere de înscriere la examenul de admitere la facultate, o adevărată declarație de cadre, pe care a trebuit să o completez. Desigur, omisiunea o făcusem intenționat, din teama de-a nu-mi fi respins dosarul.(Eruditul înțelept, Octavian Paler iar fi spus, dezinformare prin omisiune, una dintre formele minciunii politice.) Iar această „scăpare”, într-un fel sau altul, a ajuns la grupul contrarevoluționarilor, le zic eu, deși, o să vedeți că nu e chiar așa.
La ședința de UTC, care a urmat i s-a spus mult mai grav și s-a finalizat cu destituirea mea din funcția de secretar și, probabil o sancțiune – nu-mi mai amintesc exact, ceva vot de blam. Chiar dacă la acea ședință de demascare a dușmanului de clasă (adică eu) - adevărată exorcizare comunistă – la care inamicii cei mai înverșunați ai marxism-leninismului au fost pătrunși de spiritul cel mai revoluționar cu putință, am aflat pentru prima oară cum e să-ți cadă tavanul în cap și să se învârtă încăperea cu tine, până la urmă, m-am bucurat că am scăpat doar cu atât și nu am fost dat afară din facultate, pentru comiterea unei asemenea fapte abominabile și contrarevoluționare până în măduva oaselor. Alea erau vremurile, iar noi eram precum ele. Și vorba proverbului popular iranian: ori cum să fii dar să-ți revii !.(Iranul fiind acum pe cale de-a deveni la modă, după Irak.) Sau, în traducere foarte liberă, totul e bine când se termină cu bine. (Nu ca în Irak, unde, pe lângă că e de rău, nici nu se mai termină).