Au trecut doisprezece ani. Doisprezece ani de condamnare la suferință. O singură femeie i-a fost dat a iubi o viață. O viață întreaga, o singură femeie, al cărei chip zace imortalizat pe pânzele sutelor de tablouri. Cândva îi zugrăvise frumusețea în mii de feluri. Frumusețea ei care îl exalta, îl răscolea, îl minuna, îl înălța, frumusețea ei din care se hrănea și căreia îi fu credincios ca un câine.
Nu a cunoscut altă cale spre fericire. Iar dintre toate, a iubi-o pe ea era precum a întâlni raiul înainte de vreme. Acest fapt îi dădea de gândit uneori. Era un om capabil și cunoștea că în viață există un echilibru. Și o limită. Punea însă totul pe seama norocului și a copilăriei sărăcăcioase. Căci i-au lipsit tot ce însemna ea. Știa că totul avea a se sfârși într-o zi, dar acea zi avea să vină peste mulți, mulți ani, și îi va surprinde cu zâmbetul pe buze, îmbrățișați ca într-un somn adânc în care se vor visa unul pe celălalt.
Nu s-a născut artist. Până la paisprezece ani nu a știut nici să scrie. Știa doar limbajul animalelor și cunoștea prea bine viața lor. Știa că nu era nici grea, nici ușoară, și nu prea diferea de cea a oamenilor pe care îi cunoștea. Doar că aceștia (unii dintre ei) știau să scrie și să citească. Astfel s-a născut, la paisprezece ani, primul său semn de întrebare. Dându-și seama că nu prea semăna mai deloc cu vacuța Luana, și mai puțin cu porcușorul Văluțu sau iubitul său prieten, calul Costică, a început a-i studia cu mare atenție pe nea Marin și coana Virginia, cei care îi aduceau din când în când de-ale gurii în schimbul grijii sale față de lighioanele acestora. A constatat asemănări uluitoare. Toate aceste bănuieli adeverite l-au consternat iar în următoarele trei zile și trei nopți, nu a mai avut liniște. Pentru prima dată de când luase la cunoștință de unul singur despre existența sa, nu a putut închide un ochi toată noaptea. S-a zvârcolit pe patul de paie până ce s-a văzut nevoit să îl așterne iar și iar doar pentru a-l deranja la loc. A constatat cu stupoare că respirația vacilor îl deranja atât de tare, încât a trebuit sâ rupă câteva fire din blana mioarei sale preferate, să le răsucească între degete, să le facă ghem, și să le îndese în urechi. In toate acele nopți, chipuri de oameni și tot felul de animale, unele cunoscute, altele nemaivăzute, îi chinuiau mintea buimacă parcă biciuindu-l. Se trezea ud leoarcă, se ducea afară, se stropea cu apa din strachina porcilor să se mai răcorească, și revenea cu teamă la loc în patul improvizat din paie. Simțea cum paiele îi străpung fiecare bucățică de carne, îl rănesc și îi înfig ace în spinare. Muștele i se lipeau de față, iar la gestul său revoltat începeau a-l bâzâi cu și mai mare ambâț, rotindu-se în cerc deasupra sa. Cu chiu cu vai, dupa trei zile a reușit într-un final să-și vadă somnul cu ochii. Bătrânii conași crezură că-i pe ducă. Nu se mai ridica din pat de două zile, era gălbejit ca untul iar obrajii îi erau supți de parcă și-ar fi înghițit limba. Bube roșiatice și purulente îi erupseră pe trup, și toate astea îi băgară în sperieți pe conași. Se sfătuiră care mai cu pricepere ce este de făcut ca pucioasa să nu le îmbolnăvească animalele. Primul gând a-l nevestii fu a-l arunca la groapa animalelor, unde se obișnuia a fi azvârlite animalele care sufereau de vreo boală, până ce aveau să moară singure de sete sau de foame. Insă conașul, mai cu frica de Dumnezeu, hotarâ să-i ducă undeva în padure, sus pe munți, cu o oală de mâncare, și cum i-o fi norocul, așa sa-i fie și soarta. Zis si făcut. In definitiv, el se simți împăcat cu fapta sa și mândru că nu a cedat lamentarilor deșuchete ale nevestisi.
Cât timp se împlinea de atunci, nici el nu mai știe. Cândva număra însetat anii ce treceau, cu speranța că, atunci când se vor dubla, va avea forța, curajul și soluția potrivite pentru o răzbunare rece. Gândea la un moment potrivit când avea a-și înfige ascuțitul, cu care se îndeletnicise între timp în tăiatul fantezit al franzelei, în mădularele conașilor Marin și Virginia care-l crescură ca pe un câine, jigodia dracului, un câine căruia îi dai mai mult de mâncare decât unei găini, din considerente logice de înalțime și greutate.
Petrecându-și atâția ani din viață gândind în fiecare secundă la ceea ce avea să facă peste alți atâția ani, se simți deodată obosit ca și cum viața-i fu prea lungă și trăită la intensitate serioasă. Într-una din diminețile celor treizeci de ani, se trezi mai sătul de viață decât un olog nevoit a merge în mâini kilometrii zilnici, spre aplauzele vesele și pline de speranță ale nevestisi, care-I dorește cu dragă inimă, intrarea în cartea recordurilor la secțiunea “Crime and punishment”, după care o moarte eroică, rapidă și nedureroasă, promițând, în sinea ei, că-I va dărui cel mai mare cavou în cel mai păzit cimitir, pictându-i chiar ea chipul de beteag istovit pe sfânta cruce ca dovadă a iubirii veșnice și necondiționate.
Așa se face că în acea dimineață, când își simți trăinicia amenințată din rădăcini, hotărâ să facă un ultimo gest, acela pentru împlinirea căruia trăise mai mult decâtîi fu necesar. Se înarmă cu ascuțitul, își făcu semnul crucii ca symbol al recunoștinței față de divinitatea care-I salvă de nenumărate ori viața, hotărând în locul lui, să i-o prelungească; apoi deschise larg ușa garsonierei golașe, trecu pragul mai întâi cu picorul drept, apoi trăgându-l după el și pe celălalt, cu o mișcare lent, aproape nesigură și dezaprobatoare. Se simțea slabit dar știa că slăbiciunea venea tocmai din faptul că așteptarea fu prea lungă, secătuindu-I de viață întreaga ființă.
Puse capăt așteptării. Se urcă în primul tren care-l ducea la Sighiolu, în munți, acolo unde se născu, ca să valorize nici mai mult, nici mai puțin decât o bucată de carne. Se duse să-și împlinească destinul, apoi să-și zvârle într-o prăpastie adâncă, de unul singur, trupul osândit.