E noapte înstelată, e caldă, liniștită. Lumini de raze ascund părul negru dar alb al satului. Sufletul cald al izvorului se scurge printre casele vechi precum amintirile printre ani. În fața mea văd o casă nouă, curată. Acoperișul înalt strălucește în lumina lunii. Dincolo, în vale, la capătul satului, se vede o casă mică, dărăpânată, cu pereți crăpați. Pornesc pe o potecă dreaptă, iar luna îmi luminează fără clipire pașii. Ajung la casa cea nouă. Lumina mă orbește. Pe pervazul ferestrei văd o poză din copilărie. Pe covor sunt vărsate jucăriile. Pe masă abecedarul deschis care încă mai așteaptă. Pe perete, la icoană, mâna mamei. Ursulețul de la capătul patului pare să știe multe secrete. Într-o carte din bibiliotecă, poza primei iubiri. Peste tot în cameră, vise, iluzii, dorințe. Un sentiment cunoscut mă încearcă. Ies din casă și mă așez pe iarba moale. Luna își cheamă fiicele strălucitoare, peste tot cerul senin, sclipiri albe se adună. Crengile copacilor se agită, iar frunzele își cântă romanțe. Apa râului curge iute, iute, la vale.
Ma uit înainte și cu capul ridicat înaintez. Mă împiedic de bolovanii de pe potecă dar nu mă opresc. E un drum lung și anevoios.
Lumina lunii pălește, iar soarele se ridică din nou.
Dar în sfârșit ajung la casa cea veche. Deschid ușa scârțâindă. E așa de veche casa încât mi-e teamă ca pereții să nu se dărâme pe mine. Dar e întuneric.
Lângă pat, pe noptieră, ochelarii. La fereastră o poză de-a strănepoților.
La capătul patului, Biblia. Peste tot amintiri, melancolie, tristețe. Un sentiment ciudat mă încearcă. Privesc încă o dată în urmă și închid ușa. Sunt zorii zilei. Am întârziat. Trebuie să mă duc acolo de unde am venit. Pe preșul zdrențuit, ultimul fir dintr-o lumânare.
Și plec.
Mă afund în măduva pădurii.
Cucuveaua a cântat.
Frunzele mă îneacă cu reflexe, o baie de culori inofensive. Se aud bătăile inimii din trunchiul putrezit al copacului. Înalt, gros, impunător aparent, dar sfârșit și îngrozitor. Printre copaci se vede în depărtare o câmpie înnoptată, veselă, adormită.
Zbor cu privirea printre războiul de flori. În fața ochilor închiși văd furtună, întuneric, frig. Îi deschid și…contrast total.
Printre copaci senzații ușoare mă îneacă. Aerul mă face să-mi doresc o clipă de simțire.
Mă așez pe pământul reavăn și-mi închid ochii.
Vânt puternic mi-aduce cu el amintirile. Le strâng la piept. Le iau cu mine. Pământul mă acoperă. Deschid ochii și mă uit la soare. Din ochii mei o altă viață a răsărit. A început o nouă zi.