Mai bine să lăsăm amintirile să doarmă

de la corespondentul nostru din Bengal

O vizită pe plaiurile copilăriei - Iași.
Mare îmi parea Copoul în copilăria mea, dar cînd am fost acolo ultima dată parcă se micșorase.
Și mai e acum acolo și Gradina Botanică prin care trebuie să-ți lungești pașii ca să vezi vreo floare, dar Sera e o plăcere de mare raritate.
Ce mi-a placut mie cel mai mult a fost secția de cactuși.
Aici, în satul în care trăiesc eu acum, nici nu mă uit la ei de cînd am cazut peste unul și am tot scos spini din umăr vreme de vreo lună, dar acolo parca vedeam un fel de sol venit înainta mea.
Mi-a placut și în secția plantelor tropicale, dar umiditatea necesară acestor plante mi-a dat probleme cu ochii și respiram cu greu. Frumoase erau plantele și le tot fotografiam, dar cînd am ieșit afară m-am intins pe iarba frumos mirositoare ca să-mi umplu plămînii cu invioratorul aer al Copoului celui vestit.
"Teiul" ... Era cum îl știam. N-am vazut vreo schimbare de cînd am plecat și doar trecură peste patruzeci de ani buni.
Tare îmi place teiul asta. E pentru mine dovada vie că vîrsta nu ramolește numaidecît o cherestea bine îngrijită.
Bustul lui Eminescu...
Eu îl citesc cu drag și am și scris cîteva poezele în stilul lui, dar să-l vad, nu-mi place căci naționalismul lui se confunda cu xenofobism.
Părerea mea.
Circumstanta mult atenuantă provine din faptul că a scris inainte de război și cred cu mare tărie ca ar fi fost impotriva uciderii minorităților.
Săracul geniu. Un astfel de om simte durerea sărmanilor prin toți porii și mult nu poate trăi.
N-a fost unul înainte de el și nici după el, căci el e acela care a dovedit cît de bogata și plină de resurse este limba romana.
Poate Alecsandri , dar Arghezii a scris cel mai, cel mai:

" Pășiți încet cu grijă tăcută, frații mei,

Să nu-i strivim făptura, nici florile de tei.

Cel mai chemat din toți și cel mai teafăr.

Și-a inmuiat condeiul, de-a dreptul în Luceafăr.”

( Tudor Arghezi )


Cel mai teafăr la minte, căci fragil fizic era.
Sunt multe zvonuri legate de boala care l-a ucis, dar pentru mine este clar ca ceeace i-a adus sfîrșitul a fost dragostea de oameni și sensibilitatea sa.

Caut banca "mea". Uite-o, este.
Acolo mă aducea mama cu un coș plin de bunătățuri căci "poate că aici ai să mănînci ceva. Uite ce frumos e și ce aer curat".
Și uite o altă bancă. Aveam cu puțin peste 14 ani și ajunsesem acolo cu bicicleta tocmai de prin regiunea Palatului unde și locuiam. Mare mîndrie făceam pe chestia că pot urca Dealul Copului fără să mă opresc. Ajungeam acolo cu puls de 160 bătăi pe minut, dar nu aveam nici pe dracu' și acum repetasem schema, numai că am avut mai apoi nevoie de vreo juma de oră ca să mă liniștesc.
Deh, vîrsta și lipsa de antrenament, dar un lucru îmi era clar: pe Dealul Copoului nimic rău nu mi se poate întîmpla.
Pe asta a doua bancă citisem eu pe Tarzan. Avusesem cartea asta în biblioteca mea cu vreo doua săptămîni mai înainte, dar dorisem s-o citesc tocmai în Copou.
Și stăteam io acolo pe banca aceea și nu vedeam și nici nu auzeam nimic în jurul meu, cînd deodata auzi un glas:
"Ce citești băiete?"
Era o "bătrînică" de vreo 24, 25 de ani, cea mai frumoasă ființă de gen "opus" pe care o văzusem vreodată și mai și mirosea a parfum de liliac.
Tăcui eu gituit de emotie. Uitată cartea, uitat Tarzanul acela și căutai să mă calmez.
"Văd io bine că nu esti vorbareț cu gura, dar ochii tăi parca ar vrea să mă mănînce"
Tăcere. Ce aș fi putut spune acum că ochii m-au tradat.
Privi în pămînt fără să văd nimic căci apropierea acestui trup de femeie îmi luase graiul.
"Da. Stau pe banca aiasta de vreo zece minute și mata cu cetitul. N-a vede, n-aude. Tocmai mă întrebam dacă respiri. Poate că ești o statuie. Îl astept pe prietenul meu, dar cred că e cu alta".
"Nu cred că ar putea fi cu alta. Nu. Poate a murit", spun eu prostește recăpătîndu-mi în sfîrșit suflarea.
Se uită fata la mine și-mi spune:
"Așa un compliment nu am mai auzit și nici cetit. Maaare Don Juan ai să mai fii".
"Eu?", întrebai cu mare mirare. "Păi eu nici n-am habar ce..." și mă opresc rușinat foarte.
"Nu te cred", spuse "bătrînica" și iar tăcere.
Simți că nu știu cum distanța dintre noi scade și mă trezi lipit de corpul ei care parcă era rupt dintr-o gradina de flori măiastre.

O lună am fost al ei, doar una și într-o buna zi mi-a spus că se mărită cu un măcelar din strada ei, dar că pe mine nu mă va uita.

Am văzut-o în ultima mea călătorie în Iași. Prietenul meu de acolo știa de romanul meu și mai avea și noul ei nume de familie.
Am sunat-o și a știut după voce că-s eu.
"Da, la aceeași bancă, dar vino să mă iei dacă ai mașină", spuse.
Aveam. Mă aștepta pe o bancă din fața casei în care locuia, un bloc mizer și trist.
Dădu să mă imbrățiseze, dar ce văzu pe fața mea pot doar bănui, căci renunță.
Am pornit mașina și ajungînd la Copou am căutat banca "noastră".
"Soțul meu a murit acum douazeci de ani în accident de mașină. El fusese vinovatul căci era băut criță. Da. Nu ne-a mers împreuna și el căpătase obiceiul să bea. Aveam copii mici și nu am divorțat, dar dormeam separat. Am tot așteptat să crească copiii pentru a ne despărți, dar tocmai cînd credeam că mi-am găsit perechea, sotul a murit în acel accident stupid și nu am avut putere să-mi refac viața. Copiii au plecat fiecare în drumul lui și sunt singură".
"Uneori e mai bine să lăsăm amintirile să doarmă acolo unde sunt ele și să nu ne jucăm cu focul", gîndi.
Parfumul acela de flori de liliac mai era, dar atît o mai lega de ceeace fusese în ochii mei cu 40 de ani în urmă.
"Să plecăm acum", îmi spuse. "Am diabet și nu mi-am luat seringa. Mă poți conduce înapoi cu mașina, căci nu mă simt în putere?".

Deh...
N-am mai plecat la Iași de atunci.