Am printre degete pământ cleios. Coada de lemn a devenit aluncoasă. M-am șters de transpirație cu mâna pe frunte. Sunt murdar și transpirat. Nu înțeleg, de unde pământul acesta mocirlos, pare să nu fi plouat de mult. E timpul să iau o pauză. Îmi scot pachetul de țigări, mă așez pe marginea gropii și îmi aprind țigara protejând bricheta de vânt. Traian e lângă mine. De ce zambește? Același zâmbet tâmp. Am făcut treabă bună, groapa e destul de adâncă pentru el. Măsor din priviri cât e de lată , e destul, o să stea comod. Îmi aduc aminte că e o tehnică de săpat gropi. Am avut noroc că e pământul afânat, altfel nu reușeam să fac groapa până seara. Ultima dată când l-am vazut pe Traian era într-un tricou negru și pantaloni scurți. A ieșit la poartă, n-a vrut să mă invite în casă. Motivația era simplă, era cu Simona. Nu știam cine e Simona. Am insistat să cunosc. Era în neglige, am râs tare, deci Traian ori se teme de mine, ori Simona e în sutien și tanga. Apoi mi-am adus aminte că Simona pictează icoane. Nu m-a lasat să intru în casă. N-am mai insistat, deci era ceva special între el și ea. Oare ce face Simona acum, pictează icoane? Nu cred. Traian e stângaci când e vorba de femei. Donează prea multă pasiune și așteaptă puțin. Mai bine zis a fost. Simona, cine e Simona? I-am vazut câteva icoane. Nu mi-au plăcut, sfinții păreau cocoșați, parcă se milogeau. Era ceva ciudat în tehnica de lucru a icoanelor, păreau pictate de un impresionist. Si în plus vroia mulți bani pentru icoane, prea mulți. Îmi aduc aminte că Traian avea o obsesie pentru fetele culte, voia să aibă pe cineva lângă el să-i admire elucubrațiile. Și niciodată nu m-a lasat să vorbesc mai mult de 5 minute cu ele. Acum e lângă mine, ține ochii deschiși larg și privește zâmbind spre cer. Probabil când a murit se gândea la Simona. Îi fac o poză cu telefonul mobil. Într-o zi am să mă întâlnesc cu Simona. O să bem o cafea, o să vorbim despre sfinții-cerșetori din icoanele ei și accidental am să-i arăt poza asta. E neclară, se vede groapa, lopata înfiptă în pământ, iar Traian întins pe iarbă. Zâmbetul tâmp nu i se distinge bine. Am să-i spun că înainte de a muri mi-a vorbit de o frescă pe care avea de gând să o picteze împreună cu ea Știu că n-o să mă creadă. Dar am să-i dau detalii, am să-i spun că e un triptic, scene dintr-o vânătoare de la curtea Regelui Soare. Nu contează, la final o să-mi spună că Traian a fost un idiot. În momentul acela am să cer nota, am să plătesc repede și am să plec fără nici un cuvânt în plus. Știu că o să mă strige pe stradă, o să alerge după mine și o să mă apuce de mână contrariată…
Am terminat de fumat. Aș putea să-l apuc de picior și să-l trag în groapă. Mă ridic în picioare, apuc lopata. E ciudat. Traian n-are nici o picătură de sânge la vedere. Mă gândesc să-l pleznesc cu tăișul lopeții, să curgă sânge. Am asociat mereu un mort cu o imagine însângerată. E ciudat, are fața albă, zâmbetul tâmp, pare un chip dintr-o icoană. Ce caut eu aici cu lopata aceasta murdară în mână în mijlocul câmpului? Realizez, Traian a murit de două zile, încă nu a căpătat acea rigiditate specifică morților. E bizar, când l-am cărat până în pustietatea asta nici n-am simțit că avea 80 de kilograme. Pentru o clipă tind să cred că e un sfânt. Ha-ha. Imposibil, schizofrenicul ăsta sfant?! Sunt curios. Îi crestez cu tăișul lopții încheitura mânii drepte. Aștept să iasa o substanță frumos mirositoare, un fel de mirt. Nu iese nimic. Nici măcar sânge.
Am înnebunit. Râd de mine.Îl împing în groapă. A picat cu fața în sus. Zâmbetul e la locul lui. Pare să fie un sfânt. E o lume nebună, nu există sfinți. Replica nu mă convinge.
Sar în groapă. Îl scot. E ușor.
Pe drumul de întoarcere l-am pus pe scaunul din dreapta mea și i-am șters pământul de pe obraji.
L-am abandonat în fața primei biserici din oraș. Părea un cerșetor ce stă ghemuit cu fața în mâini. Mă întreb și acum, cum de nu am putut să arunc pământ peste el, de ce mi-a fost teamă, de D-zeu?! Nu, nu de D-zeu, nici de Traian… E ceva ciudat în noi, un resort ce se declanșează în fața mortii… E ca și cum ai încerca să închizi o fereastră uitată deschisă în timpul unei furtuni groaznice.