Să continuăm, vrei?
Uite stau aici cu o cafea în dreapta și scrumiera în stânga, draperiile trase și vara încuiată afară cu tot cu zgomote și îți aștept vocea în fața tastaturii.

Vocea sau silueta. Flash-urile pe zidul cu urme de palme al tavernei dezafectate de pe malul Wartei, unde nu ai îndrăznit prima dată să intri. Era prea cald și erai prea slăbit și aveai stomacul plin de medicamente și pâine prăjită. Râvneai o Tyskie. Ai tot râvnit-o o săptămână sau două cât te-ai jucat cu noi în curtea cu porumbei înfoiați pe frontoane, câștigând bilele lui Micha³ și oferindu-mi-le apoi pe ascuns.

Marek încă nu se împrietenise cu tine fiindcă miroseai ciudat a antibiotice. Te scruta atent cu ochii lui rotunzi, unul albastru celălalt cafeniu, de la o distanță sigură și uneori te mârâia arătându-ți colțișorii, unul rupt într-un os la vârstă fragedă. Până când într-o zi nu știu cum l-ai privit, ai înhățat Retina lui Niklas lăsată nu se știe cum pe masa din foișor și ai setat repede pe noros... iar el s-a așezat frumușel în fund și ți-a pozat mișcând alene din coadă. Iar de atunci faptul că luai antibiotice nu a mai contat. Deși dacă mă gândesc bine, parcă își ținea mereu nările mai strânse când se apropia de tine.

Era un cățel pe cinste. Când am început să jucăm ping-pong în garaj, pe ascuns față de ai tăi care te-ar fi vrut țintuit la pat, Marek s-a făcut băiat de mingi. Iar tu te-ai făcut campion. Dar răsplățile sub formă de dulciuri tot la noi veneau. Am încă gustul de marțipan pe limbă și zumzetul acelei veri în urechi.

Dar tu, Inny, ce mai simți tu acum? Mă mai vezi de undeva, dintr-un colțișor de memorie? O fetiță cu funde mari roșii de o parte și de alta a capului rotund, într-o poză fără altă culoare și cu multe zgârieturi. E suficient ca să mai vrei să mi te spui? Filmul acela developat în dulapul din sufragerie, mare cât o pădure cu haine de duminică atârnate pe cuiere în formă de coarne de cerb.

Eu nu mai știu pe unde erau ai tăi. Cum de te-ai bucurat atunci de așa libertate, la dispoziția fără pretenții a unor copii de grădiniță cu universul abia articulat.
Și nu știu nici de ce îmi amintesc toate acestea abia acum, atât de târziu că întreg demersul acesta pare inutil. Și nu știu de ce taci.

Înainte cu o zi de plecare ai intrat în taverna aceea. Dimineața te-ai târât spre casă, ai tăi așteptau în fața porții și te-au vârât direct în mașină, așa cum erai. Nu ai apucat să îți iei la revedere. De pe scări, o fetiță cu un câine și un șarpe și un băiețel cu ghiozdan roșu ți-au făcut, îndelung, cu mâna.

Prin pustă nimic nu mai arăta ca la sosire. Ploua cenușiu și greu. Acasă pereții camerei tale își etalau rănile și le-ai oblojit cu noi.

Mai departe nu te aud.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.