12

Străzile orașului se întindeau precis, ca niște corzi de vioară, vibrând la atingeri ușoare, fie acestea plimbări sau numai priviri dintr-o parte. Petreanu citea străzile cu pasiune, încercând să descopere tot ceea ce nu putuse să afle de altun-deva, această carte rămasă deschisă nu trebuia ratată. Dintre rândurile ei s-ar fi putut înălța lumina… îi plăcea mult să locuiască strada, să înțeleagă marginile efemere și menirea ei comună. Se mâhnea mai mereu pentru că nu găsea acelui scris, cu litere formate din oameni, o punctuație corectă, verificabilă, știută. În plus, abunda în ștersături și lipsuri, corecturi și înscrisuri peste alte lucruri scrise mai înainte, probabil dorințe mai vechi ale oamenilor… Punctuația acelei vieți desfășurate pe stradă nu avea rigoare, aștepta exercițiul cuiva…


Aproape în tot ce întreprindeau românii se vedea că le place să moară fără miză, că își cultivă un tip violent de nepăsare, violent față de o posibilă proiecție națională. Se înscriau liniștiți în procesul natural al biologicului, neavând nici o considerație pentru vreo dimensiune spirituală a existenței lor. Uitaseră de unde vin, nu știau unde au de mers. În orice inițiativă păreau a se sinucide punându-și condiția în plex. Proiectele românilor se și încheiau o dată cu enunțarea lor. Iar discuțiile interminabile despre intrarea în Europa, despre integrările care ni se cuveneau de fapt și că doar contextul istoric ne-a îndepărtat de acea identitate formală, hrăneau nevoia fatală a românilor pentru speranță. Această disponibilitate îi îndepărta de o percepție corectă a prezentului. În realitate, se vedea că românul nu are conștiința acestei identități europene. Cu cât se simte mai străin de ea, cu atât mai mult și-o dorește, pentru a se salva de propria și adevărata sa identitate, de un specific infecțios, care îl consumă precum o boală incurabilă, perversă, care te dinamizează înainte de a te omorî. Dar acest adevăr nu este capabil să îl recunoască vreodată. Românii îi păreau a fi un popor cu mari defecte și mari calități, antagonice. Cam tot ce doreai să spui despre ei era adevărat. Aici se găsea întreaga arhitectură umană, tot de ceea ce fugi, tot ceea ce îți propui să dobândești. Spațiul românesc oferă întregul, așteaptă numai direcționarea aspirației... În România se trăiesc forme absolute de independență, românii au devenit independenți chiar față de viața însăși.


La o discuție în barul ziarului Gorjeanul, răspunsese unor colegi ai lui Ion Popescu, întrebat fiind cum vede noua generație integrarea: „Suntem atât de speciali în particularitățile noastre, încât bătrâna Europă o să cam facă hernie până reușește să ne bage în ea. Șansa noastră este că aceste lucruri care se întâmplă trebuie să fie obligatorii o dată ce și revoluția a fost obligatorie…” În realitate, nu Europa ne bagă în seamă, ci timpul pe care îl trăim. Dacă nu ne-ar fi salvat pentru a nu știu câta oară contextul, am fi rămas tot singuri, în așteptarea unor aliați iluzorii. El știa că Europa trebuia să fie unită, de vreme ce avea deja o monedă comună, în curs de însușire pentru statele membre. Toată istoria zonală va trebui să se desfășoare împotriva Americii. Iar România, într-adevăr, cum se întrevede și astăzi, va fi acolo prin simpla situare geografică, doar pentru că ocupă din spațiul destinat Europei. Un spațiu de consum.
Însă Petreanu credea că acest continent, cu delimitări politizate, nu va avea pregătit pentru români organul percepției. Noi, da, dar el, nu! Bănuia că oamenii aceia nu evaluaseră ce va însemna pentru ei o Românie integrată într-o Europă unită.


Zilele se răsturnau într-o parte, una câte una, ca brazdele desprinse dintr-o masă de pământ, cu ajutorul unui plug al timpului, strălucitor, steril și rece. Pe fețele brazdelor se odih-neau în lumină oameni, ca niște râme oprite pentru moment din mișcarea lor anonimă, dar mereu regenerate într-o altfel de natură.
Lucrurile nu începuseră bine. Românii fuseseră lăsați cu totul liber, să facă orice, inclusiv să fure, după cât poftesc, pentru ca și ei, la rândul lor, să nu aibă atitudine, reacție, față de cei care îi conduceau și care furau incomparabil mai mult. România era o acceptare, gândită a fi reciprocă, a tuturor manipulărilor și hoțiilor, iar nevoia de spectacol prevestea o boală lungă, o cădere a omului din bucuria libertății în veselia unui consum mic al ei.
Hoții se grupau unii cu alții, interesați de circulația febrilă prin conturi a banilor necontrolați. Proștii se grupau de la sine pentru a-i reprezenta pe ceilalți proști și toată România era un bairam, un haos pe muzică turcească. Se întrevedeau atunci dictaturi precise, care se vor așeza între om și spațiul libertății. Înaintea acestora, pregătind terenul, se instauraseră deja dictatura prostiei și cea a capitalului, instaurare firavă la început, ezitantă, apoi din ce în ce mai precis, mai sigure pe legitimitatea lor, a prostiei și a bogăției. Explicația era simplă, în principal de ordin psihologic: un prost nu acceptă lângă el decât tot un prost, pe care îl poate domina datorită poziției pe care o deține deja, pe care îl poate controla și față de care nu se simte angoasat. Prostul acceptat, prin simpla lui prezență, nu atentează la cotele valorice ridicate pe care și le autoreprezintă prostul șef. În general, omului inferior îi trebuie acest confort pentru a putea să își desfășoare activitatea remunerată de stat. Această dictatură a proștilor și a inculților înlocuia, treptat, nevoia de dictatură politică, aceea pe care o simt românii în străfundurile lor.
La fel și hoții  acceptă lângă ei doar oameni de încredere, oameni cărora le trebuie ceea ce le pot ei oferi...
Cu un an în urmă, crezuse, dintr-un orgoliu ingenuu, că nu va mai avea ce să învețe din lumea aceea nouă, din lucrurile ei importante, cele care țin de viață, de oameni, de alte necunoscute... familiare. Între timp, se întâmplaseră niște evenimente care îl lăsaseră perplex și i se părea că abia atunci era doxă! Adică înțelegea, în sfârșit, că este într-un pericol continuu de a rămâne, la rândul lui, prost. Și când descoperea că fuseseră atâtea alte lucruri și fenomene care îi scăpaseră printre degete, din neatenție, din lipsă de interes, din comoditate, plus altele cu care nici măcar nu se întâlnise, îl încercuiau cel puțin două stări: una de nesiguranță, alta de resemnare. Ajunsese să creadă că te poți situa mult mai aproape de prostie decât de inteligență, că devenirea este strâns legată de prostie, că prostia conștientizată este rădăcina acestei deveniri. Găsea, cu umor, că între stadiile de prostie sunt depozitate straturi întregi de cunoaștere.


Realitatea în care trăia nu-i mai era de ajuns, nu-l mai surprindea ca în trecut, nu-l mai provoca. În mare parte, era previzibilă. Cărțile deveneau alternativa cea mai tentantă, dar nu pentru a fugi din realitate, ci pentru a dobândi noi instrumente de observare a ei. Cultura era singura care putea să dizolve plictiseala față de lume. Sentimentul că tot ceea ce putea acumula prin parcurgerea unor pagini îi schimba efectiv sau potențial reprezentările era contramăsura fadei previzi-bilități a ceea ce se întâmpla lângă el. Când pronosticurile lui se în-ființau în prezent, nu îl prindea amorul propriu, ci amărăciunea că lumea devenea mai simplă prin evaluările lui, că lumea îi era la îndemână atât de ușor. Pregătise și un articol pe această temă, rămas nepublicat.
Toate îl strângeau labirintic, simțea că ieșirea, cel puțin una dintre ieșiri, era prin artă. Însuși gestul lui Icar, de a scăpa din Labirynt, se poate să fi fost un act, cel puțin o tendință ar-tistică. Citise despre el undeva, o interpretare comună cu intuițiile lui.
În același timp, felul său îi impunea să lase oricând o carte în favoarea dăruirii realității și numai după consumarea ei s-ar fi întors la cărți, ca la un dumnezeu, după cum și oamenii se întorc, instinctiv, la Dumnezeu după săvârșirea sau după tentația păcatului.


Oamenii își consumau energiile în patimi de tot felul, majoritatea își făcuseră un cult din etalarea unor opțiuni definitive. Și toți doreau două lucruri: să aibă puterea sau să aibă dreptate  una dintre formele surogat ale puterii. Românii îi păreau detașați de oricare dintre tentațiile spiritului. În acest registru, resemnarea lor lua forme solide de agregare și nu conștientizau că ar fi pierdut ceva sau că ar avea ceva de pierdut… Mentalitatea și hazardul lor e să câștige doar într-o singură situație  când ajung în situația de a nu mai avea nimic de pierdut! Această condiție ține locul, în plan real, acelei picături de apă vie, adusă pe buzele feților frumoși din planul fantastic al poveștilor. Românii au o mulțime de atitudini pe care și le consideră ei înșiși a fi calități, dar care, însumate, nu sunt decât defecte profunde, printr-o însumare care este inevitabilă colectivității, vieții sociale de grup.
Iar faptul că știa de originea lui aromână, pe linie paternă, a originii familiei din Corșor, îl releva unei alergări din acest complex al românității găsite împrejur. Începuse să-și cultive sieși această diferență dintre el și ceilalți, ca pe o diferență specifică. Teama de a nu semăna, în trăsăturile primare, cu poporul din care făcea parte era la fel de mare ca lumina care vine dimineața peste lume, ca să putem vedea lumea și să-i țesem istoria din pasiunile, din invidia și din egoismele noastre.
Cumpărase de undeva, de prin București, casete cu muzică aromână și, când le asculta, simțea că parcă l-ar fi uns cineva cu un ulei cald peste carnea crudă, rămasă așa de când îl jupuise de viu, succesiv, acest popor al său. Îi considera pe aromâni a fi un alt fel de români, puși de pază acestui neam de către Dumnezeu. O altă tulpină a daco-geților, romanizați în sudul Dunării, care și-au păstrat o limbă cu influențe minime, care nu au intrat foarte mult în contact cu civilizațiile celor care s-au stabilit pe lângă ei. Marin Petreanu avea intuiția că în aromână se găsește perfect conservată mult discutata, celebra, „latina vulgaris”, dacă nu o fi chiar ea însăși...


Mitul unei Românii confortabile se spulberase de mult. În primul rând, prin această raportare la România, înțelesese originea ipotetică a mitului. Realitatea alterase irecuperabil pri-lejul melancoliei pe acest subiect. România rămăsese un spațiu interesant doar pentru provocări sexuale.
Îi vedea pe români ca pe o populație de pisici somnoroase, care torc prin cotloanele spiritului doine și cântece de joc, pisici impasibile pe veci față de șoarecii grăbiți ai realității. Românii păreau a ști doar atât: până la urmă, apare Dumnezeu, stăpânul lor, de pe undeva de prin preajmă, să îi cheme la masă, cu câte o strachină de lapte cald.