Iubire, bibelou de porțelan

Prima iarnă canadiană a lui Adi și Tudor părea că nu se mai sfîrșește. Era de acum sfîrșitul lui martie și temperatura se menținea tot timpul în jurul a minus 20 de grade.. S-au plîns de treaba asta și un binevoitor le-a spus o glumă celebră care circula despre Quebec: Doi prieteni se întîlnesc pe stradă. Nu s-au mai văzut de mult și unul din ei întreabă: «Ei Pierre, ce-ai făcut vara trecută?» «Vara trecută, zice Pierre, a căzut într-o sîmbătă. M-am dus la pescuit».
Abia în ultimele zile ale lui aprilie a început să apară soarele. Zilele au devenit brusc fierbinți și copacii au făcut muguri care s-au desfăcut grăbiți, de la o zi la alta. Dar numai copacii tineri. Copacii bătrîni au continuat să aștepte încrîncenati cu crengile negre, erau prudenți, știau ei ce știau, iarna încă se putea întoarce.
Peste înca vreo lună spre sfîrșitul lui aprilie, cînd totul era de acum înflorit și înverzit, au remarcat ici și colo, pe stîlpi, sau pe garduri, sîmbăta și duminica, anunțuri mari cu "garage sale", cu liste de obiecte și apoi cu adrese. Li s-a spus că era vorba de vînzări de ocazie. Oameni care pleacă din Montreal sau din cartier, oameni care vor să vîndă tot ce le prisosește de ani și ani de zile: obiecte de bucătărie, îmbrăcăminte, tablouri, cărți, bijuterii, televizoare, mobile, covoare, încălțăminte - orice. Se vindeau pe mai nimica, de la cîțiva centi la cîțiva dolari.
Vînzările astea se făceau fie pe trotuar, fie în casă, fie în garajul cu poarta deschisă. Cei care vindeau, li s-a povestit, te primeau ca pe unul de-al lor, te salutau plini de bunăvoie, te întrebau ce faci și-ți comunicau repede, în loc de alte noutăți, impresiile lor despre vreme. Stăteau în șezlonguri nepăsători, cu căni mari de cafea în mînă, fumau, pălăvrăgeau.tihnit. Nu se grăbeau, nu se enervau, nu se supărau dacă nu cumpărai nimic. Dacă te vedeau că dai mai multă atenție obiectelor întinse pe mese sau împrăștiate pe iarbă, se sculau și veneau lîngă tine. Scădeau repede prețul la jumătate cînd observau că stai în cumpănă și ai vrea să pleci. Ba chiar, în timp ce-ți mulțumeau, îți dădeau și ceva gratuit. Uneori vindeau și copiii : jucării, cărți cu poze sau casete video cu desene animate. Dar copiii aceștia de opt-zece ani erau serioși si hapsîni! Þineau la preț, nu lăsau un cent de la ei.
Erau amîndoi într-o zi caldă de început de mai la un astfel de garage sale - vînzare din garaj - cînd deodată în atmosfera liniștită și pașnică din jur s-a auzit o voce pițigăiată și răsunătoare.
- Madame, ei, alo! Zece dolari?! Asta nu-i preț de garage sale. Iți dau trei dolari și asta fiindcă sunt eu drăguț!
Se întoarseră și la cîțiva pași în spate văzură un bărbat înalt, gras, de vreo cincizeci de ani, cu ceafa groasă și transpirată care ținea în mînă o lampă de birou mare aurie, cu piciorul dintr-un material alb. În fața lui, era proprietara lămpii. O femeie încă tînără, blondă dar obosită. Fuma și părea enervată. Vorbea și ea tare, dar deși îndîrjită părea puțin intimidată.
- Nu domnul meu, spunea femeia, fără cincisprezece, n-o dau. Puneți-o la loc.
- Cincisprezece? strigă revoltat bărbatul cu vocea pițigăiată. Adineaori ziceai că vrei zece!
- Pentru dumneavoastră, cincisprezece!
- Te bag în mă-ta ordinaro, erupse deodată pițigăiatul pe românește punîndu-i în brațe, aproape aruncîndu-i, lampa. Femeia se îndoi gata-gata s-o scape din mînă. Bărbatul se întorsese pe călcîie și înjurînd indignat, pornise repede, legănîndu-se spre mașina parcată de partea cealaltă a drumului.
Femeia puse lampa pe masă și trecu pe lîngă ei, cu fața descompusă de supărare spre intrarea în garaj, acolo de unde o prietenă o privea compătimitoare și revoltată.
- Hai să vedem și noi lampa aia, zise Adi încet. De ce e atît de scumpă...
Era o veioză grea, cu piciorul si postamentul din marmură albă cu vinișoare subțiri negre. Femeia care se certase cu bărbatul cu ceafa groasă se apropie. Își aprinsese o altă țigară.
- Vă place?
Adi mîngîie ușor marmura rece.
- E foarte frumoasă!
- Doi dolari, spuse femeia.
Adi o privi surprinsă.
- V-o dau c-un dolar zise iar femeia. Luați-o!
Adi scoase un dolar și i-l dădu cu o mișcare repezită, ca și cum se temea ca femeia să nu se răzgîndească. Dar blonda nervoasă de acum cinci minute era toată numai zîmbet.
- Mulțumesc frumos zise ea, luînd moneda. Aveți nevoie de un sac?
- Ar fi bine, dacă ați avea unul...
- Cum nu? Imediat.
Intră în garaj și se întoarse în mai puțin de-un minut cu doi saci mare albi, din plastic.
- Am luat doi, explică ea, ca să fiți sigură că nu se rupe.
Ïși luară rămas bun și ieșind în stradă văzură că bărbatul care se certase pentru lampă nu plecase. Stătea în mașina lui, lipită de trotuar, vreo zece metri mai departe și vorbea cu cineva la telefon. Cînd trecură pe lîngă el, omul lăsă telefonul din mînă, se dădu aproape de geamul deschis și strigă ușor pe românește.
- Alo, doamnă! Un minut, vă rog!
Adi se opri:
- De unde știți că sunt româncă?
- N-are importanță. Eu mă pricep la români. Altceva. Ai cumpărat lampa?
- Da, am cumpărat-o. Aveți ceva cu mine?
Adi îl privea cu ostilitate.
- Nu doamnă, n-am nimic cu dumneata! o contrazise pițigăiatul revoltat. Cu putoarea aia aveam. Nu știu dacă ai auzit-o, cum mi-a ridicat prețul într-o secundă de la 10 la 15 dolari. Auzi ce ocnă de femeie! Cît i-ai dat?
- Un dolar.
- Un dolar?! Și ți-a dat-o c-un dolar?
- Mi-a dat-o, da și ce-i cu asta?
- Nu e nimic doamnă, mă bucur. Îmi pare bine că nu i-ai dat mai mult. Ai trombonit-o. Îmi pare bine. Un dolar? Ești nemaipomenită doamnă!
Apoi îl privi pe Tudor
- Domnule, haideți în mașină, vă duc eu acasă. Dacă vreți...
Pronunțase "dacă vreți" cine știe de ce, într-un fel insinuant și batjocoritor.
Tudor și Adi s-au privit scurt și au căzut de acord. De ce nu? Era cald și pînă în stația de autobuz mai era mult de mers. Cînd au intrat în mașină bărbatul cu voce pițigăiată le-a cerut adresa și pe urmă s-a prezentat într-un fel ceremonios și ironic. Era profesorul Tiberiu Dimancea. Pentru prieteni, Tibi. De educație fizică. Era și antrenor al unei echipe de volei de amatori. Dar ei cine erau?
Tudor spuse ezitînd că în țară fusese și el tot profesor. Dar de istorie. Iar Adi, bibliotecară. Aici în Canada, deocamdată nu lucrau nimic, oficial. La negru, da, dar nu oficial, cu acte și cecuri. Veniseră de trei luni. Mai aveau ceva bani de acasă, dar erau pe sfîrșite și se pregăteau să ceară ajutor social. Voiau să facă și niște cursuri de engleză, cu franceza nu aveau probleme. Tibi îi asculta fără să zică nimic. Se uita pe geam, intraseră pe strada lor și căuta numărul. Opri în fața blocului.
- Domnule Dimancea, nu urcați pînă la noi? îl întrebă Adi. Să bem o cafea.
- O să urc, da, dar nu stau mult, o jumătate de oră atît că am treabă. Auziți, zise el apoi cînd urcau scările, eu sunt Tibi, atît, nu domnul Dimancea. E clar? Nici eu n-o să vă domnesc atîta. Tudor, și Adriana, e bine?
- Da, Tibi, e bine, acceptă Tudor. Nu Adriana, Adi.
- Mă mai cheamă și Cristina.
- Adriana-Cristina, mișto! nume de regină zise admirativ și tot așa, vag ironic, Tibi. Toate femeile au nume de regină. Dar eu îți spun Adi.
Intrară în casă și Adi îl invită să se așeze în fotoliu. Ea lăsă lampa în hol și merse în bucătărie să prepare cafeaua.
Tibi era roșu la față, poate din cauza soarelui sau a oboselii. În salon era destul de răcoare. Tudor se așeză în fața lui pe unul din scaune. Tibi aruncă o privire în jur.
- V-ați aranjat bine, constată el. Sunteți de abia de trei luni și aveți casa plină
- Cum am putut și noi - zise Tudor ezitînd.
- Hai să-i spunem adevărul zise Adi intrînd cu cafelele. Toate mobilele astea ni le-a dat portăreasa.
- Care portăreasă?! se miră Tibi
- Portăreasa din bloc.
- Portăreasă?! Consierja?
- La concierge, oui, spuse automat Tudor, puțin stînjenit.
- Zi consierjă ce-i aia portăreasă?
- Așa e-n românește!
- Taci bă, aici așa se zice, consierjă. Și-n românește tot așa se zice.
- În dicționar nu scrie așa....
- Care dicționar?
- Oricare dicționar din România...
- Lasă România, aici ești în Canada... Auzi, să-ți spun o chestie...
Adi așezase ceștile de cafea pe măsuța mică. Într-o altă farfurie adăugase niște pișcoturi mari și napolitane. Se așeză și ea pe un scaun alături de Tudor. Stăteau în fața lui Tibi masiv, transpirat și tolănit în fotoliu ca doi elevi cuminți. Tibi luă repede un pișcot îl băgă în gură și-l îndesă cu degetul să intre mai bine.
- Să-ți spun o chestie, continuă el cu un alt pișcot într-o mînă și cu ceașca în cealaltă. Sorbi lung și zgomotos și așeză cu grijă ceașca în farfurioară. Dacă ai ajuns aici și vrei să rămîi, uită România. Aici e altă lume.
- Mai bună! admise Adi. De-aia am plecat...
- Nu știu! Mai bună, mai rea, nu știu. Dar alta. Eu iubesc lumea asta, cum iubesc și România.
Rîse în hohote.
- Acolo mi-am petrecut copilăria, acolo am fost tînăr pînă la 23 de ani, acolo am avut gagici...Asta e. Pînă acum cîțiva ani m-am dus în fiecare an în România. Și-acum țin cu UTA, e echipa mea de suflet. Viata e mișto în România... Tibi se opri privindu-i cu veselie. Tudor și Adi păreau încurcați.
- Viața e mișto, am zis, dar dacă ești turist! Și dacă vreți să știți, pe vremea lui Ceaușescu era și mai mișto. Era ordine, și cu un ciubuc de cîțiva dolari aveai tot ce voiai. N-avea nimeni valută, cu dolarii erai boier. Acum e debandadă. Și e scump. De-aia nu m-am mai dus de vreo cîțiva ani încoace .... N-aș mai putea trăi acolo... Iubesc România, dar de departe...Așa o s-o iubiți și voi...
- Era vorba doar de dicționare... asta-i altă discuție
- Ba e tot aia! Bă, tu n-auzi?! Lasă dicționarele românești la ele-acasă, în România. Aici e limba română din Canada. Nici franceza din Canada nu e franceza din Franța, nici engleza nu e engleza din Anglia, nici italiana nu e italiana din Italia și-așa e cu toate. Se-amestecă limbile, devin canadiene, se-amestecă și oamenii. Asta e-o țară de meteci. Fiecare emigrant, de oriunde ar fi el, devine altcineva. Și voi o să fiți altcineva. Acum încă aveți caș la gură, încă mai gîndiți românește, dar o să vă treacă.
- Toată viața o să gîndim românește, spuse patriotic și solemn Tudor privind spre Adi, cerîndu-i, s-ar fi zis, consimțămîntul. N-avem de ales. Nu te mai naști odată la patruzeci de ani!
- Ba te naști, îl contrazise Tibi. Ai să vezi, că te naști...
- Am venit de trei luni, interveni Adi hotărîtă în apărarea lui Tudor, și știm deja multe lucruri. Nu suntem chiar atît de naivi, cum ne crezi tu, Tibi..
Tibi se ridică în picioare, voia să plece.
- Trei luni nu-nseamnă nimic!. Stai să treacă măcar un an. Aici chiar și aerul pe care-l respiri te transformă!
- Mulțumim că ne-ai adus acasă.
- Mi-a făcut plăcere, zise Tibi scurt și ieși.
- Un mîrlan ! spuse cu necaz Tudor după ce închise ușa. Și se strîmbă imitîndu-i vocea pițigăiată: Aici chiar și aerul pe care-l respiri te transformă. Cum o fi fost el înainte să se transforme din cauza aerului? E al treilea român care ne dă lecții... Imbecili și fuduli...
- O fi, dar nu ne datora nimic. A fost cumsecade că ne-a adus acasă...
*
Tibi nu a venit săptamîna viitoare cum promisese, ci peste alte două săptămîni, într-o sîmbătă. Era dimineața pe la ora nouă, erau încă în pijamale la o cafea și s-au trezit cu el la ușă.
- V-ați trezit? Hai, mișcarea! Am venit să vă iau. Mergem la garaje, la mine în mahala e talcioc, toată lumea vinde ca la balamuc...
- Nu intri să bei o cafea? l-a întrebat Adi
- Ce cafea tanti, cine are chef de cafea la ora asta? Lumea e trează de la ora șase, în țara asta se mai si muncește! Vînzarea a început de la opt. Am și fost la vreo două garaje pînă acum! Hai repede, mișcați-vă, vă aștept jos. Daca nu vă grăbiți, ne iau alții caimacul, nu ne mai rămîn decît ciurucurile.
S-a întors și a coborît grăbit, aproape în fugă.
- E nebun, opină Tudor, trăgîndu-și repede pe el pantalonii.
- Tot n-aveam ce face astăzi, spuse binevoitoare Adi. Și sîmbăta te-apucă melancolia să stai închis în casă...
Au ieșit peste zece minute. Tibi își pierduse deja răbdarea. Era încruntat și asculta o casetă cu muzică românească.
*
Mahalaua lui Tibi era un cartier curat, cu copaci groși, peluze și case albe, gospodărești, cu ferestre largi și acoperișuri de țiglă. Era cald, senin, totul era verde, strălucitor, și de o parte și de alta a străzilor asfaltate vînzările din garaj se țineau lanț. S-ar fi zis că toată strada e o piață, dar fără rumoarea, fără gălăgia și fără îmbulzeala din piețele adevărate.
Tibi conducea încet și se uita pe geamul lateral cu atenție. Evalua, poate grămada de lucruri oferite spre vînzare. Fredona Iubire bibelou de porțelan cu o voce îngrozitor de falsă. Nu era încîntat de ce vedea și din cînd în cînd se oprea din fredonat și le explica ce nu-i plăcea:
- Niște cărpănoși, îi știu.
- Asta e o babă care vinde numai rahaturi.
- Niște amărășteni. N-ai de ce te lipi.
Și asa mai departe. Unii erau împuțiți și țineau la preț, alții erau bulangii și el nu voia să aibă de-a face cu ei, mai încolo era unul sau una cu care el se certase săptamîna trecută...
Apoi se opri brusc:
- Aici, zise hotărît și împinse mașina spre trotuar. Opri, coborî repede, salută un cuplu zîmbitor de tineri, și se apropie de masa încărcată cu obiecte desperecheate.
Aruncă o privire și trecu mai departe, spre poarta deschisă a garajului, acolo unde pe o bară erau atîrnate cămăși bărbătești și sacouri
Adi și Tudor se opriră în fața mesei. Îi interesau niște pahare înalte de cristal. Tibi îi văzu și le făcu semn să se apropie:
- Vreți să luați paharele alea?
- Da, zise Adi, șase pahare și costă doar cinci dolari.
- Vi le cumpăr eu, ia uitați-vă la țoalele astea.
Cămășile și sacourile erau toate parcă noi, dacă le-ar fi văzut într-un magazin, n-ar fi zis că au mai fost purtate de cineva.
- Nu-s mișto?
- Ba da, spuse Adi. Vreau să-i cumpăr și lui Tudor vreo două cămăși.
Tibi îl măsură din ochi și alese repede patru..
- Astea, zise. Stai să-mi aleg și eu.
În zece minute avea brațul plin. Pe lîngă cămășile lui Tudor alesese și pentru el vreo cinci sau șase.
Se apropie de tineri, le vorbi ceva în englezește, tinerii rîseră. Mai spuse ceva fetei care răspunse pe jumătate stînjenită, pe jumătate amuzată, el o bătu patern pe umăr, pe urmă îi dădu cămășile, ea le numără și-i spuse prețul. Tibi se întoarse spre Adi și o întrebă tare arătîndu-i paharele de cristal.
- Pe astea vrei să le iei?
Adi facu semn că da, pe acelea vrea să le ia, se apropie, în timp ce Tudor, rămas între cămăși se prefăcea că le examinează cu atenție. Nu se simțea în largul lui, Tibi era prea familiar cu toată lumea, avea gura mare și-l intimida.
- Hei Tudor, strigă tare Tibi, gata, mișcarea. Plecăm.
- Am luat ieftin, spuse el după ce intrară toți în mașină. Pe cămăși am dat șase dolari și paharele le-am luat cu trei.. Le-am plătit, țineti-vă banii.
- Mulțumim Tibi, spuse Adi impresionată
- Nu le da niciodată cît cer, o învăță el pe Adi
Au umblat toata ziua aceea pe la vînzari din garaje. Nu doar pe strada lui Tibi , ci și pe multe altele, pînă departe, spre centrul orașului. Tibi era în vervă, oriunde cobora, ocupa repede tot locul, glumea, ironiza, se certa, se tîrguia, mereu cu vocea aia mare și pițigăiată. Se întorcea la mașină cu lucrurile cumpărate și le așeza cu mîndria cu care un vînător și-ar fi rînduit trofeele. Și-a mai cumpărat trei sacouri, cîteva perechi de pantaloni, alte cămăși, cîteva cravate, un bibelou cu o dansatoare. Adi a găsit tablouri, un serviciu de masă pentru patru persoane, două inele de argint, iar Tudor, discuri, dicționare, cinci volume dintr-o enciclopedie aparuta în 1967. Tibi a plătit tot ce și-au cumpărat și n-a vrut să primească nici un ban.
Fusese o zi minunată și Adi și Tudor erau fericiți. Își făcuseră în sfîrșit un prieten la Montreal.
- Să mîncăm ceva undeva, le-a propus Tibi spre sfîrșitul după amiezei cînd foamea îi răzbise. S-au oprit la un Mike's și au comandat pizza.
- V-a plăcut la vînzarea de garaj? îi întrebă Tibi.
- A fost o zi frumoasă, spuse Adi cu căldură, mulțumim mult.
- Dumneavoastra v-a plăcut domnu'? se întoarse Tibi ironic spre Tudor. Nu păreți încîntat...
- A fost bine Tibi, mi-a plăcut. Și-am găsit lucruri interesante.
- Numai proștii cumpăra aici lucruri noi! Care nu fac doi bani fiindcă toate-s făcute în China și-n Thailanda.
Pe urmă, Tibi le-a povestit plin de umor amintiri din copilărie, cum fura cînd era puști magnolii din Cișmigiu și cum purta crucea la înmormîntările din cartier pentru cîțiva lei . Și despre UTA și despre Petchowski, fotbalistul lui preferat de la paisprezece ani. Și despre cum s-a bătut la șaisprezece din cauza primei lui iubite cu un rival care avea optsprezece. Iubita, zicea acum Tibi, era o coardă, o basarabeancă de douăzeci si patru de ani, măritată cu un cizmar sfrijit și bătrîn. Cizmarul avea un atelier prăpădit în curte din care nu ieșea decît la prînz și seara cînd mergea sa se culce. Cati așeza un ghiveci de flori în fereastră ca sa-i dea de veste lui Tibi că-l așteaptă, o șmecherie pe care o învățase dintr-un film cu spioni ruși.
Adi îl privea transfigurată dar Tudor era nemulțumit. S-au și certat din cauza asta cînd au rămas singuri.
- Te uitai la el ca la un guru! Erai toată numai admirație și devotament că ți-a cumpărat cîteva vechituri cu douăzeci de dolari.
- Au fost aproape patruzeci! Și eram mai bine așa, decît acră și nemulțumită ca tine, după ce omul și-a pierdut toată ziua cu noi! Și ce? Povestea cu haz și spunea lucruri interesante, ești invidios?
- Invidios? Pe prostiile alea? Sigur că mai toți puștii fură cîte ceva să se grozăvească, că toți au o echipă de fotbal preferată și tot așa că băieții fac dragoste prima dată cu curve mai coapte ca ei. Așa era cel puțin pe timpul lui. Tu nu vezi cît e de banal tot ce spune Tibi? Și chiar nu-ți dai seama de ce-a fost atît de cumsecade cu noi?!
Adi nu-l mai contrazisese, dar ținuse la părerea ei. "Mie mi-a plăcut", pusese ea capăt discuției.
Dar asta avea să fie mai tîrziu...
Acum cînd Tibi povestea și ei îl urmăreau cu sentimente contradictorii, niciunul nu se gîndea că.povestește banalități
Începea să se insereze cînd au pornit spre casă. Tibi fredona absent Iubire bibelou de porțelan și părea plictisit.
- Tibi, tu ești însurat, nu-i așa? îl întrebă deodată Adi feminină și plină de interes.
Intraseră pe strada lor și, după cum se înțeleseseră mai înainte, Tibi trebuia să urce la ei să încheie seara la o bere. Mașina opri în fața blocului.
- Nu mai urc, zise Tibi, sunt obosit. Vreau să mă duc acasă.
- Te așteaptă nevasta? îl ironiză Adi
Tibi privea fix înaintea lui și ținea strîns mîinile pe volan
- Hai, dați-vă jos, gata. Ne mai vedem și săptămîna viitoare.
Coborî și el și îi ajută posomorît să-și scoata cumpărăturile din portbagaj. Se urcă din nou în mașină și cu cheia de contact în mînă, în timp ce se pregătea să demareze le spuse:
- Nevastă-mea a șters-o cu un gagiu. Un brazilian. Nu se mai întoarce niciodată. Era o chestie mai veche, se aveau bine demult, n-am știut nimic, mi-a lăsat o scrisoare...
- Ce vorbești?! îl compătimi Adi foarte impresionată. Cînd a fost asta? ..
- Aseară ! spuse Tibi. Bye, vă mai caut eu.
- Hai cu noi! îl rugă Adi. Să mai stăm de vorbă!
Tibi nu-i răspunse, făcu un semn de rămas bun și-și demară mașina cu zgomot.
Încărcați de cumpărături, Tudor și Adi urcau tăcuți în apartamentul lor. Începuseră deja să se certe.
(Convorbiri literare, 2006)