Mama mea va împlini luni, 26 februarie 84 de ani. Să-mi trăiască ! Are mare nevoie de urarea aceasta, acum fiind pe masa de operație a unui spital din Cluj.
În zona noastră mamei i se spune mică, diminutivul diminutivului mămică, probabil. Așa-i spunem și noi. Mi-e greu să scriu acest cuvânt fără inițială majusculă, deși știu că așa ar fi corect, dar parcă nu se cuvine. Adică îmi pare a fi un gest de necuviință. Pentru mine cuvântul Mică e mai mult decât numele comun și propriu al mamei mele. E un concept de-a dreptul magic. E imaginea holistică a mamei de când mă știu, de la începuturile mele și până astăzi. Sau, mai bine zis, până mai ieri când stătea la mine „la iernat” și începuse să se obișnuiască la bloc și cu programul meu atipic, asta într-o exprimare cel puțin eufemistică.
Ne pregătisem, familia, s-o sărbătorim cu toții la împlinirea frumoasei vârste. Am fi dorit să o avem în mijlocul nostru, să facem o masă festivă și să ne bucurăm o data cu ea. Dar nu va fi acasă, sărăcuța, să se poată bucura de noi și de bucuria noastră.
...……………………………………………………………………………………
Ieri n-am mai putut continua să scriu. Eram prea îngrijorat. Azi mă simt mult mai bine, Mica a trecut peste marea încercare a intervenției chirurgicale.
Te rog frumos să trăiești cât de mult fiindcă, până trăiești, mă simt încă tânăr. Poți să fii oricât de bătrân, atâta timp cât ai părinți care te iubesc, te simți încă copilul cuiva. Al dumnitale, dragă Mică. Să dea Dumnezeu să mai trăiești ani mulți cu sănătate ! Ca să ne mai iubești, ca și până acuma și să te mai putem iubi. Cu toții avem nevoie de dumneata și de dragostea dumnitale ocrotitoare.
Ce cadou i-aș putea face de ziua ei în condițiile astea ? M-am tot gândit la ce-ar bucura-o cu adevăra. Și cred că nimic n-ar bucura-o mai mult decât să fiu și eu, alături de fratele meu, la margine patului de spital pentru a o săruta și a-i spune la: La mulți ani dragă Mică ?
Și sunt în trenul de Cluj…
P.S. Ieri am vizitat-o pe Mica la spital. E încă la secția de reanimare. Deși slăbită, după o operație foarte grea, am găsit-o oarecum schimbată, în bine. Ce vreau să zic, de fapt ? Ea, sărăcuța, a fost toată vița o pesimistă, ca să nu zic de-a dreptul prăpăstioasă. După toate cele prin care a trecut parcă vede altfel lumea, cu alți ochi, adică. Operația i s-a părut un flec, ei căreia până și gândul unei injecții îi provoca un adevărat atac de panică. Iar perioada postoperatorie, chiar dacă o suportă greu, o acceptă cu stoicism, spunându-mi în chip de auto-consolare: „trebuie să trec și peste asta”. Desigur a fost o remarcă de bun simț, dar pe care n-aș fi crezut c-o va putea face Mica , aflându-se într-o asemenea situație. E o adevărată metamorfoză pe care nu pot și nici nu vreau să mi-o explic și doar să mă bucur că s-a întâmplat.
Mi-a fost frică ca vizita mea să nu-i provoace un șoc emoțional care s-o afecteze, generat și de semnificația zilei ei de naștere. Însă am descoperit-o preocupată doar de felul cum va depăși boala în convalescență. O luptătoare dârză la 84 de ani, care n-a vărsat nici măcar o lacrimă și care niciodată nu a fost așa de puternică.
Pentru a marca evenimentul, ziua de naștere a mamei mele, le-am dus câte o atenție asistentelor, cu rugămintea de-a îi ura la mulți ani. Așa e la noi. Prilej cu care mi-am adus aminte de vizita mea din Olanda. Eram găzduit de o familie de pensionari. În ziua când am primit telefon de acasă că mi se născuse nepoțelul, gazdele la care stateam au arborat pe casa lor drapelul țării mele, iar după ce aflaseră vestea, vecinii noștri mi-au adus fiecare cadouri pentru cel mic. La cină gazdele mele i-au invitat și pe ceilalți colegi români pentru a sărbătorii evenimentul. Și nu a trebuit să-i rog sau să le fac vreo atenție.