De vorbă cu ei... fiecare spune ceva iar eu stau și îi ascult nu zic nimic, iar eu nu am ce vorbi cu ei, mă gândesc la tot ce a fost sau la ce ar fi putut să fie. Aceleași probleme le au…dragostea și iar dragostea, oare dragii mei pereți se vor liniști vreodată, oare își vor găsi ei perechea potrivită….? Nu știu. Însă discută destul de aprins… fiecare spune ceva iar ceilalți îl ascultă…. Peretele geam ca întotdeauna.. este cel mai înțelept, el nu mai are nicio problemă, și-a găsit dragostea adevărată, în iubirea lui fără margini cu lumina lunii. Însă ceilalți încă trăiesc drame, îi compătimesc dar nu am ce să le fac, fiecare are viața lui. Cel mai tare suferă un perete din cărămidă care s-a îndrăgostit de un perete fals. Însă această dragoste nu a fost împărtășită deoarece spunea el peretele fals nu l-a vrut, că nu fac parte din aceeași “categorie socială…” trist dar adevărat… stăteam și îl ascultam și nu îmi venea să cred ce auzeam, cum este posibil ca și între pereți să se facă diferențe de acest gen? dar iată că era foarte adevărat; și el suferea enorm de mult… stăteam toți și îl ascultam și nu ne venea să credem ceea ce auzeam…
-Da … spunea el, i-am spus că o iubesc… dar ea nici nu a vrut să se uite la mine, căci spunea că nu avem cum să fi împreună…suntem total diferiți…oare ce este atât de diferit între noi? Și uite-așa stătea și se gândea, iar noi nu îi puteam face nimic…
-Nici eu nu știu ce să îți zic, spune peretele geam , am văzut multe, dar situații de genul…cam greu…însă el spunea acest lucru ca să nu îi sporească durerea căci știa foarte bine ce înseamnă această pretenție din partea persoanei iubite…
Iată că a venit și amiaza…soarele a trecut pe partea noastră, și cum stăteam noi fiecare fără să mai spună ceva uimiți de ceea ce s-a întamplat pritenului nostru iată că apare cineva. O rază de soare intră la noi în cameră pe neașteptate. Ne uităm cu toții la ea. Ea tace. Nu spune nimic.. oare ce-o vrea? Ne gândeam noi. Însă răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat.
-Am stat toată ziua și am privit la voi dar nu am avut cum să vin să vorbesc cu voi deoarece soarele era pe partea cealaltă. Am ascultat ce ați vorbit și mi-am adus aminte de o întamplare din trecut…demult…dar și azi puteți vedea cauzele…
Îl priveam uimiți toți dar nu ne dădeam seama ce ar vrea să zică…
-Atunci de ce nu ne zici ce s-a întamplat ca să știm și noi poate vom găsi o rezolvare, spun eu.
- Rezolvare nu știu dacă veți găsi, dar vă voi spune.
Acum mult timp când oamenii încă slujeau zeilor, și le aduceau zilnic ofrande în temple s-a întamplat o situație asemănătoare… oamenii erau rânduiți să slujească la templu, în special cei tineri, pentru a avea noroc în viața. Toată povestea este despre un tânăr...anume Seqvoia și acesta slujea cu mare credință la templu în fiecare zi fiind nelipsit. Însă o dată s-a întâmplat o minune: i s-a arătat zeița căreia slujea. Acest lucru l-a lăsat fără niciun fel de simțire câteva clipe timp în care a simțit și văzut toată frumusețea ei. Din acea clipă nu a mai plecat din templu. Ziua și noaptea numai acolo petrecea în speranța că i se va mai arăta încă o dată zeița lui. Însă ea nu s-a mai arătat mult timp…dar de sus îl vedea cât de mult suferea pentru dragostea ce i-o purta. Timpul trecea foarte greu pentru el..însă nu avea ce să facă. Dar într-o zi iar i s-a arătat… atunci el a prins curaj și i-a declarat dragostea, însă ea l-a refuzat… acest refuz l-a distrus, însă dragostea pentru ea nu s-a stins… și mult nu a mai trăit căci s-a îmbolnăvit… și a murit. În locul unde a fost înmormântat a crescut un copac foarte mare chiar a doua zi. Oamenii spun că i-a părut rău zeiței de moartea lui…și că ea a făcut să crească acel copac așa repede. Pentru aceasta oamenii au numit copacul după numele lui: Seqvoia. Acest copac este până in ziua de azi, a dăinuit mii de ani, iar zeița niciodată nu s-a mai arătat…
Tăcere…ce mai puteam spune, ne părea rău de ceea ce auzise dar ne părea și mai rău de ce i se întâmplase și prietenului nostru perete… și uite-așa am aflat cu toții legenda marelui pom Seqvoia. Auzisem despre el că este un copac secular, dar niciodată nu am știut de ce…
Dar soarele a apus și raza a plecat imediat ce a terminat de spus povestea… Am rămas iarăși numai noi. Îl înteleg perfect pe acest perete ce suferă, dar ce puteam face pentru el? Singurul lucru ar fi ca el să vorbească serios cu ea să îi spună ceea ce simte cu adevărat…
Acum stau și eu și mă gândesc oare de ce să fie așa în viață…? Oare chiar atât de mare diferență să fie între noi? Ce ne face să fim atât de diferiți încât nu putem să ne iubim indiferent de orice-ar fi...? Oricum a venit seara...și cred că am spus deja prea multe..sper ca prietenul meu să-și găsească dragostea adevarată…eu…nu mai zic nimic…