Ion Ionescu, lustragiu evreu.

Ion Ionescu, un tînăr student la Facultatea de Electro-tehnică din Iașii anilor 1939 era un om ca mulți alții. Poate ceva mai inteligent decît media, poate chiar mult mai inteligent.
Nea Gheorghe, taică-su, era un cizmar sărac din Cartierul Nicolinei din Iași.
Opt copii erau, dar Ion fusese cel mai bun elev din școală și profesoarele căzuseră de acord că Ionel musai "să facă" o facultate.
Domnul Ionescu, tatăl, fusese rugat să vină la Cancelaria școlii și acolo i s-a adus la cunoștință că Ionel trebuie să învețe mai departe.
"Înțeleg, scumpe doamne și sunt chiar mișcat de grija dumneavoastră, dar cu ce bani?", întrebă bătrînul.
Bătrîn chiar nu era el, dar mișcările-i erau greoaie și un gheb mărișor îi cocîrjase spatele altminteri larg și puternic. Pasămite anii de muncă aplecat asupra pingelilor vecinilor făcuseră asta.
O tăcere de mormînt îi urmă spusele...
Într-un tîrziu un glas firav se facu auzit. Era al profesoarei de limba româna, doamna Nastasia Bercovici, o văduvă de cam 60 de ani apropiată de vîrsta pensionării.
"Domnule Ionescu", spuse. "Eu n-am pe nimeni și am trecut de o anumită vîrstă. Nu mai am gînduri de mărire și pentru un cavou am destul. Eu îi voi da banii necesari".
"Vă mulțumesc din inimă", spuse domnul Ionescu, lacrimi mari cît boabele de porumb șiroindu-i pe fața brăzdată de necazuri.
Și așa a și fost. Ionel trecu cu brio examenul de admitere și zîmbetul intră în cocioaba familiei lui.
La Facultate Ionel făcu mulți prieteni de la bun început. Crescut în nevoi fusese, dar sufletul lui era curat și neîntinat.
Studenții mai sărăcuți erau atrași către el prin asemănarea sorții, iar cei bogați îi admirau puterea judecății. Venit din cartier evreiesc era și chiar știa puțin Yiddish iar studenții evrei, puțini cîți mai erau, îl iubeau din tot sufletul.
Ionel se ținea deoparte de un anumit grup de studenți care îmbrăcau o uniformă verde cu o cruce îmbîrligată la rever.
Cartierul Nicolinei era departe de Facultate și în schimbul ajutorului dat studenților mai puțin pregătiți la matematică, Ionel primise un loc'șor la Căminul Studențesc din apropierea Facultății.
Întîmplarea făcu că colegul lui de cameră era unul din acel grup de studenți care se întitulau "Garda Zvasticii".
Băiat sărac era acest coleg de-al lui și între cei doi se legă o strînsă prietenie.
Acest băiat, să-l numim Vasile, îi povestea de isprăviile Tinerei Gărzi, adică a acelora cu crucea nazistă.
Tinerii aceia se ocupau după studii cu evreii Iașilor, spăgîndu-le prăvăliile, arzîndu-le tarabele din Hală și Piața Sf. Spiridon, trăgînd de barbă rabini, intrînd în sinagogi și alungînd enoriașii pentru a putea jefui și arde în tihnă Sulurile Sfinte și alte cele, arzînd cărțile din Biblioteca Evreiască, arzînd băncile și tribuna de lemn din Teatrul “Pomul Verde", primul teatru evreiesc din lume și tot felul de ghidușii asemănătoare.
“Eu, draga Ioane, să știi, la chestii de astea nu-s părtaș, îi spuse Vasile, "dar am cetit Manifestul Mișcării și acolo scrie că jidanii, pardon, evreii, ne iau piinea de la gură și de aia suntem noi săraci. Mai scrie acolo că scopul Gărzii e de a realiza egalitatea așa că mă înțelegi că eu, ca om sărac, vreu să trăiesc și eu ca toată lumea.
“Păi dacă ăsta este manifestul, îmi place. Poate că mă voi înscrie și eu, dar nu inainte de a mă sfătui cu tatăl meu, spuse Ion.
In prima Duminica Ion discută chestiunea cu tat’su.
“Ioane, nu știu ce să-ți spun. Nu uita că tu înveți pe banii doamnei Nastasia Bercovici. Doar nu vrai să-i arzi casa, nu-i așa?
“Nu tată. Eu nu m-oi alătura zbengăilor, dar Manifestul… L-am citit și îmi place", spuse Ion.
Lunea Ion se prezentă la Sediul Gărzii și rugă să vorbească cu studentul Președinte. Secretara îi fixă o întălnire în aceeasi zi.
Președintele, Gheorghe pre numele seu, părea să fie un "tip de comitet".
Rugă secretara să le aducă două cafeluțe negre, “fără zahăr", rugă Ion și discuția începu.
“Ce vrai dragul meu", întrebă Gheorghe.
“Păi am venit și io ca să văd cum și ce cu Garda voastră. Eu sunt băiat sărac și aș vrea să fie egalitate, dar cu isprăviile contra evreilor nu mă împac", răspunse Ion.
“Să știi că măgăriile aste nu-mi plac nici mie și voi lua măsuri împotriva zurbagiilor și dacă nu voi avea încotro îi voi da afară, spuse Gheorghe.
“Noi credem că evreii sunt prea bogați și noi prea săraci, dar evreii sunt vecinii nostri și cetățeni români pe deasupra. Noi suntem pentru legiferarea unor impozite proporționale cu venitul fiecăruia și împărțirea acestor dări la oameni săraci ca noi", adăugă Gheorghe.
“Păi dacă-i așa, hai să mă înscriu", spuse Ion.
“In regulă, iată Formularul de înscriere. Vei primi de la magazie și uniforma noastră și a o purta este obligatoriu, spuse Gheorghe.
Următoarea Duminică Ion plecă acasa și tatăl său văzîndu-l spuse:
“Dragule, scoate uniforma asta de pe tine măcar aici. Verdele aista imi face rău la stomac de cînd legionarii au ars sinagoga de aici".
“Bine tată. O dau jos și am să incerc să nu o mai port nici la Facultate".

Luni.
Ion fu acostat de un grup de legionari
“Ioane, spuse unul din ei, “nu așa a fost vorba. Unde e uniforma ta? Numai bine ai fost primit și ne tragi deja chiulul?. Și să-ți mai spun ceva. Noi mergem diseară în Tătărași că să luăm în considerare niște evrei bogați de acolo. Dacă nu vii cu noi nici nu vrem să mai știm de tine. Să spuna Gheorghe ce-o vrea, noi oricum nu-l mai vrem nici pe el".
“Nu pot veni, măi băieți. Nu vreau să iau “în considerare pe nime’ “, spuse Ion și plecă în ale lui.
Și așa mai trecură cîteva săptămîni. Serile Ion le petrecea citind Manifestul și Mein Kampf. Cu unele lucruri era de acord, dar altele îl făceau să se îngrozească.

Intr-o Duminica o vizită pe doamna Nastasia Bercovici.
“Draga Ioane, bine n-o să fie cu noi evreii. Eu mi-s bătrînă deja, dar aș sfătui pe cei mai în putere să lase tot și să fugă, spuse bătrina lui profesoară.
Veni ziua cînd Gheorghe, peședintele Mișcării, se apropie de el și-i spuse:
“Dragă colega, să știi că ti-ai facut mulți dușmani și ei au căutat în Arhivele Iașului și au găsit că străbunicul tau era evreu. Te-aș sfătui să-i spui tatălui tau să inchidă dugheana și să fugă unde o vedea cu ochii. Cît despre tine… Lucrurile stau relativ mai bine. Bunicul tau din partea mamei a fost creștin. Și nu aștepta. Du-te la tatăl tău chiar acum.

Era deja prea tîrziu.
Pe ruinile arse ale dughenii și ale casei zăceau trei frați și tatăl său. Morți erau.
“Unde sunt ceilalți frați ai mei?", aruncă Ion întrebarea mulțimii care se adunase acolo.
Oamenii priviră în pămînt și se risipiră în tăcere.
Ion părăsi Tîrgul Ieșilor.
Dulcele tîrg al Ieșilor…
Constanța. Acolo avea el un unchi.
“Unchiule, nu știu ce ești mata, dar eu mă consider evreu și vreu să port "Steaua Galbenă".
"Dacă așa vrei mata, așa să fie. Poți sta la noi cît timp vrei", spuse unchiul.
Ionel petrecea mult timp pe malul mării.
Auzise că există un cămin al evreilor în Palestina.
“Acolo mi-e locul", gîndea.
Într-o buna zi văzu cîteva familii pe plaja Constanței. De apropiat nu se apropie știind că va fi alungat din cauza Stelei.
Deodată văzu cum un copil intră în apa, făcu cîteva mișcări neregulate și dispăru în valuri.
Ione se aruncă în apă cu haine cu tot și după cîteva scufundări îl găsi și îl scoase la mal.
Îl așeză cu pîntecul pe genunchiul său și apăsă de cîteva ori. Apă multă ieși din copilul acela, dar el părea fără viață.
Ione îl culcă pe spate pe nisip și îi făcu respirație artificială.
După un timp văzu că obrajii albi ai copilului începură să capete ceva culoare. Copilul trăia.
"Domnule jidan. Cum v-am putea răplăti noi pentru binele făcut", auzi glas de femeie. Era mama puștiului. “De azi copilul are doua mame, sau poate mai bine, doi tați".
Ion o privi în tăcere și plecă.
Veni și ziua cind simti că e deja în putere pentru a merge înainte.
Hotărî să-si părăsească țara. România nu mai era a lui, nu pentru că se considera evreu, ci pentru că fostii săi prieteni, românii, îl trădaseră și îi uciseră tot ce avea mai drag.
Palestina? De fapt acel loc, acea țară, nu-i spuneau nimic.
Nu o cunoștea, nu știa nimic despre tradiția, istoria, sau felul de a fi a oamenilor de acolo.
Da, crescuse printre evrei, uneori mersese cu ei la sinagogă, dar oricum nu pricepuse nimic din rugăciunile lor și nu înțelesese de ce ei se roagă cu fața la Ierusalim și de ce cuvîntul Ierusalim e pe buzele lor tot mereu, chiar și sub baldachinul însurățeilor.
Ion începu să-și plănuiască plecarea.
"Din ce voi trăi?", asta fusese prima sa întrebare.
"De la tata am învățat să croiesc și să repar încălțăminte. Mă voi descurca".
Era în 1942. Vapoare cu destinația Constanța – Palestina nu erau, dar erau vapoare care făceau naveta spre Cipru.
Bani de bilet? De unde? Unchiul său era om sărac cu o casă droaie de copii.
"Patria" era un mic vaporaș care transporta ceapă în Cipru și aducea de acolo citrice și Ion îl căută pe Căpitan.
"Căpitane", spuse. "Ai poate nevoie de un tînăr harnic care nu se teme de muncă?".
Căpitanul se uită la el cercetător și întrebă:
"Nu esti, cumva, un fugar, un căutat de lege? Pari băiet subțire și nu te-am mai văzut în Port sau în Constanța. De unde vii?".
"Din Iași sunt, domnule Căpitan".
"Ești poate evreu? Fugi de Pogroame?"
Ion tăcu. Steaua Galbenă o pusese în buzunar la intrarea în Port.
"Dar știi ceva?", spuse Căpitanul, "nu e treaba mea. Poți veni. De astazi în două zile om pleca. Dacă vrei poți începe munca chiar acum".
Și așa începu Ion o nouă viață.
Lucra de dimineața pînă seara tîrziu cu o furie neînțeleasă de Căpitan.
"Băiete. Simt că esti soi bun și-mi pasă de tine. Te rog să nu te mai omori atîta cu munca", spuse. Dar Ion găsise modalitatea să doarma noaptea fără visele de groază în care vedea arzind pe ai lui.
Cipru.
Iacă băiatule ce ți se cuvine și mai primeste rogu-te și punga asta cu dinari. Nu mă refuza. O sa-ți prindă bine, spuse Capitanul.
Palestina era sub Protectorat Britanic și englezii limitaseră numărul evreilor cărora li se permiteau să intre în Palestina.
Ion știa asta de la marinarii care ghiciseră ținta finala a lui Ion. Cum de știau.. Enigmă, căci Ion nu părea să fie evreu.
Tot ei, marinarii, îl puseseră în legatură cu un branconier care aproviziona cu băuturi spirtoase soldații britanici stationați în Palestina
.
Haifa.
Bărcuța branconierului ocolise Portul Haifei și intrase într-un port natural dintr-un loc aflat la poalele Muntelui Carmel venerat de cele trei religii monoteiste. Peștera Sfintului Ilie era.
După ce-și plăti călătoria văzu că mai are destui bani pentru un timp.
Căpitanul avusese dreptate și Ion mulțumi Domnului că dăduse de acest om bun.
Haifa anilor 40' era un oraș mic a cărui singura sursa de existență era portul.
Ion petrecu noaptea pe o pajiște în apropiere de peșteră și a doua zi disdedimineață plecă spre port să caute de lucru.
In port văzu vase de război britanice și mulți hamali care după înfățisare și vestminte semănau cu arabii din pozele din cărțile de Geografie din care învățase la școală.
Mai tîrziu înțelesese că mare parte din ei erau evrei europeni fugiți de urgia care se apropia.
Vînjos cum părea nu-i fu greu să găsească de lucru.
Salariul era bun asa că Ion părăsi gîndul de a se oupa cu ciubotăria.
„Poate mai tîrziu”, gîndi.

Epilog:
Ciubotar nu ieși din el, dar uneori lucra ca văcsuitor de ghete pentru a-și plăti intreținerea în timpul studenției la Tehnionul din Haifa.
Astăzi Inginer Ionescu este o figură cunoscută și iubită de locuitorii Haifei și trăieste cu ai lui într-o casă pe care și-a construit-o singur lîngă Port.