Seara unei zile mult prea călduroase de sfârșit de iulie se așternuse ca o binecuvântare peste balta de la marginea pădurii tinere de mesteceni .
În depărtare se mai auzeau țipetele inconfundabile ale unei strige ce se rătăcise printre smârcurile încercate de seceta ultimelor zile caniculare de vară toridă.
Sunetul, ieșit din gâtlejul ei, trezise parcă din agonie, broscuțele moleșite de apa prea caldă a bălții. Acestea își amintiseră brusc că urmau să înceapă concertul onomatopeic, unic prin tonalitatea sa mereu începută, concurând cu un spectacol coral susținut de tenori și soprane, pe câteva voci,însă mult mai melodios și liniștitor parcă suna din portativele cu diezi și bemoluri, neferecate de chei muzicale, în sunete sacadate, cu frânturi de prea scurtă durată dar nu pentru a schimba partitura ci pentru a-și căuta doar perechea din ritualul de dans al împerecherii
Dintr-o dată însă, uvertura amuțise, dar nu pentru a-și drege sau acorda glasul, sunetul unduios de plăcut fiind săgetat parcă de scâncetul stingător al unei surate strâns înțepate de dinții simțiți ca fiind de oțel, ai unui șarpe, setos nu de apă ci de sângele de artist lacustru, martore la supliciu, cu totul neputincioase fiind restul. Pentru un scurt timp au ținut un moment de reculegere, continuând până în zori concertul frumos început transformat acum într-un requiem ,al durerii...

Iulian Nistor- Vaslui, 29.06.2007