Fascinația frunzei

Am descoperit o frunză. Creionul meu pentru desen tip ,,B’’ îi urmărește toate nervurile. E atâta perfecțiune in liniile ei. Încep de la o linie groasă și se continuă până la vârf, până ajung cât un fir de ața. Cel mai frumos se desenează umbrele de lăngă nervuri. Cărbunele este mai gros lăngă nervură si apoi se subțiază pe măsură ce înaintez spre marginea frunzei. Mă fascinează frunzele. Le pot desena în toate aranjamentele posibile fără să mă plictisesc vreodată. Câteva, uscate, le păstrez pe șifoner de la toamnă la toamnă. Desenul unei frunze uscate este mai abrupt. Liniile sunt mai scurte și îndesate. Viața scursă din ea face ca netezimea inițială să se transforme într-o suprafață plină de necunoscut. Umbrele sunt întotdeauna altele si nu le mai poți încadra într-un tipar. Creionul se poctinește des. Una, două, trei frunze au rămas ca imprăștiate de vântul toamnei pe foaia albă. În fiecare an, trei sau cinci rămân in mapa mea de desen ca într-un ierbar, cu deosebirea că eu reușesc să le păstrez și cu o fărâmă din sufletul pe care l-au avut.