poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-03-09 | |
Părea hotărât, ochii mici i se roteau nenîcetat, reflectând activitatea din spatele lor. Se uita la ciment de parcă ar fi vrut sa iși amintească fiecare crater din el, uneori ocolea gropile, dar de cele mai multe ori scăpa cu câte un picior în străfundurile lor. Se grăbea, ar fi putut să fugă, dar îi era teamă. Mergea doar repede, fixat pe aceeași idee, nu putea să o lase să scape. Se gândea la posibilitatea de a-și lua o agendă să își noteze gândurile, să noteze tot, de undeva apăru și imaginea unui jurnal care să îl ajute să își dea seama de evoluția lui ca și scriitor. Își imagina cum se va opri să noteze forma unei frunze ce i-a atras atenția, felul în care cineva s-a uitat spre el, senzația pe care a simțit-o, își va nota transformările economice, schimbările notabile din comportamentul cunoscuților, modul în care copiii lui descoperă viața și și-o insușesc. Deodată timpul părea incapabil să îi permită să noteze grandoarea lumii în care trăia și pe care trebuia să o asimileze intactă, netransformată, dureros de adevarată. Cândva se va întoarce spre notițele lui, spre el așa cum fusese odată și se va reîncarca cu o persoană ce poate se va pierde prin mrejele gloriei și pe care o simțea atât de complexă și neprihanită.
Trebuie să își noteze tot, să nu îi scape nimic, să își organizeze totul cu grijă, astfel încât să poată ușor să găsească ceea ce caută. Organizarea mergea în asemenea detalii, încat într-un interval de secunde ar fi putut să citească despre un bărbat cu ochii verzi ce își ordonează cărțile în ordine alfabetică și merge sâmbata la teatru, iar lunea ia cina in oraș, despre vârsta copacilor din parcul Cișmigiu, sau despre evoluția unui copil de 7 ani în studiul violoncelului, iar noțile continuau să i se organizeze in minte, să se reorganizeze și să se tot organizeze până când se organizau într-un complet haos. Ideea de bază rămânea faptul că se are decât pe el, o mare de senzații, de trăiri, doar atât, și că va fi nevoie să se exploateze până la epuizare. Trebuie să se conserve cu grijă, să fie atent la ce simte, cum simte, de ce simte. Trebuie să asculte muzică, să citească, să se plimbe, să danseze, să fie atent in jur, să înșele și să mintă, să iubească și să asculte, să alerge și să țipe, să plece uneori și să nu se mai intoarcă, să plângă fără să mai vrea să râdă vreodată, să creadă în nimicuri, să se întrebe de existența lui Dumnezeu, de ce taxiurile sunt galbene, de ce trebuie să trăiești, dacă Budha era un sfant, să interacționeze cu oameni cât mai diverși, să citească. Dar nu își putea permite să se gandească la toate astea acum. Oricât de tentant i se părea viitorul și ceea ce va experimenta, nu putea să se abată de la ceea ce purta cu el, un început ce putea să se termine în orice clipă, dacă el se afunda în teorii ce nu își aveau locul în momentele astea de maximă ternsiune. O mâncărime ciudată îi apăru lânga urechea stângă. Trebuia să se scarpine, dacă nu mâncărimea îi va distrage atenția de la idee și o să uite. Iritația i se răspândea prin tot corpul, îi cuprinse părul și păru că îl face să sfideze gravitația, ochii începură să îi lăcrimeze, o nevoie imediată de a se descălța îi chinuia picioarele, trecu de la o senzație de frig la o căldura insuportabilă. Se scarpină, încet, cu grijă, de teamă că ființa lui se va lansa într-o mare imediată de senzații cărora să nu le poate face față. Îi părea rău că nu luase autobuzul, poate ar fi ajuns mai repede. Vedea foile cum îl așteptau, totul în ordine îi apărea în față. Încă puțin și a ajuns, trebuia să își păstreze calmul, să nu se agite, să nu se chinuie. Da, încă un pic. Gânduri diferite îi inundau mintea. Pe măsură ce înainta, își amintea de toți. Își amintea cum s-a așezat în parc ca să caute ideea, să simtă că trăiește, și cineva se așezase lângă el, îi observase tivul destrămat de la pantaloni. Îl obseda imaginea, ar fi putut să îi spună, dar se jenase și totuși se holba la marginea pantalonilor. Omul își freca pantalonii de bancă, iar ochiurile materialului destrămat se înmulțeau, simțea cum cresc, cum se întind. Nu mai putea să stea acolo, nu putea să se gândească în felul ăsta. S-a ridicat și s-a mutat pe altă bancă. Acum da, îi era mai bine. Omul se uita la el, se intreba ce s-a întamplat. Îl urmărea cu coada ochiului, îi simțea privirea, îl ardea prin cămașă. I se făcea din ce în ce mai cald, se intreba de ce nu se îmbracase mai subțire. Data viitoare se va îmbraca mai subțire. Trebuia doar să se relaxeze, să se calmeze, să audă sunetele din jur, să simtă aerul și o bucurie imensă i se va strecura prin vene și îi va inunda mica lui plimbare. Buzele i se arcuiră în grimasa unui zâmbet, închise ochii cu satisfacție, trase cât mai mult aer în piept posibil, după care își deschise ochii avid după senzațiile ce urmau să-l ia cu asalt. Nimic, nu se intampla, nimic, un aer înnăbușitor îi patrunsese din plin în plămâni, claxoanele parcă se rățoiau la el și cineva îi acoperise soarele. Se intoarse fioros spre cel care îi furase sursa de lumină, se enerva atât de repede îin ultimul timp, și când se enerva era contagios. Nu știa asta despre el, dar văzuse la alții, văzuse cum se răspândește iritarea, atât de repede încât ar fi putut cuprinde întreaga omenire în numai câteva ore. E de ajuns să ridice unul vocea, că mulți curioși se întorc spre el, unii vor ca el sa tacă și o cer, alții sunt de acord dar vor să fie și ei auziți cât mai tare și răcnesc să îl acopere pe primul, iar unii tac, adomonestând într-o tăcere ce se aude mai tare decât zgomotele celorlalți. Strânsese din buze, gata in orice clipă de atac. - Domnule, vă rog, să vă mișcați un pic spre dreapta, îmi luați tot soarele! îi zisese nenorocitului din cauza căruia îi fugise și umbra ideei pe care o aștepta hulpav. - Sigur, zisese scursura existențială, și se trăsese un pic spre dreapta. - Vă multumesc, șuierase printre dinți sperând că vântulul ce ieșea din plămânii lui să ia zbârcitura ce îndrăznea să i se opună și să dispară cu ea în chinuri groaznice. Bun acum. Soarele era la locul lui, numai pentru el. Maimuțoiul se legană, iar umbra acestuia i se ridicase pe bancă, de pe bancă pe pantaloni, simțise cum îl trage de mânecă. O nevoie imperioasă de a o scutura îi gâdilase palmele. Mda, aici nu avea să-l viziteze nici o idee, nici un firicel. Dar mai erau și alte bănci, începuse să scruteze parcul ca un vânător. Ochise un loc bun de așteptat muza, și zvâcni spre locul cu pricina. Din cauza zvâcniturii, piciorul drept nu avusese timp să se sustragă din strânsoarea băncii și reușise să îl tragă spre pământ. Se dezmeticise din căzătură, furios, cu siguranța că umbra nenorocitului îi pusese piedică și ridicase celălalt picior să o calce pe degetul mare, convins că în curand avea să se audă un urlet de durere. Animalul grotesc, se întorsese rapid în ajutorul lui, așa că îi ratase milimetric umbra. Insul avusese inițiativa de a-l ajuta, dar el nu avea nevoie de ajutorul nimănui. Nu îi era de ajuns, că îi furase soarele, îi alungase toate ideile timp de zece minute, pusese umbra să-l hăituiască și în cele din urmă să îi pună piedică, acum voia să îi arate compasiune, mărinimie, atenție. Îi aruncase o privire ce încerca săexprime tot ceea ce simțea în momentul respectiv și se intorsese spre banca pe care o țintise înainte de tragicul accident. Un cuplu gângurea zgomotos pe banca lui. Nu se poate, în momentul în care luăsese hotărârea că se va apuca de scris, nu-și imaginase că toate ideile ce îi bântuiau mintea până atunci, frazele elaborate despre adevărurile esențiale ale vieții îl vor părăsi brusc, că muza lui, ce nu făcea decât să acompanieze o minte de altfel acut pătrunzătoare a tot ceea ce exista în viața asta și în toate celelalte forme de existență, care nu făceau decât să își târâie măruntaiele ridicol de comune, îl vor părăsi brusc. În momentul în care se așeza în fața unei foi goale, totul dezerta, mâinile, mintea, ochii, îl părăseau și îl lăsau în goliciunea lui de scriitor ce nu scria nimic și nici nu avea despre ce scrie. Atunci se hotărâse să plece în căutarea ideilor ce îl lăsaseră fără suflare în trecut, care îl făcusera să se simtă posesorul adevărului. S-a gândit la momentele în care îi apăreau asemenea idei, la ce le-ar fi putut determina să apară și a început o vânătoare disperată a muzei în mâinile căreia se încredințase, poate prea târziu. Poate aceasta, fiind pâna la urmă o creatură de gen feminin, se maimuțărea undeva prin apropiere, bucurându-se să-l vadă suferind, așteptând să ajungă la disperare, ca sa apară milostivă. Și-o imagina, cu o expresie dramatică pe fața ei eterala, totuși zvăpăind neastâmpărat furie înnabușită. Așa trebuia să fie! Muza, zeița ce acompaniase zeci de generații de oameni desăvârșiți nu putea să apară atâta timp cât nu era apreciată la valoarea pe care ea o dăduse omenirii veacuri de-a rândul. Îl așteptase neîntrerupt, încă din fașă, să ajungă în stadiul în care nerăbdarea de a dezvălui lumii ceea ce divinul ei har îi hărăzize, își pregătise rochiile ei de zeița pentru aparițiile ei de femeie atotștiutoare, tresărise la orice semn al lui, îi acordase aceeași atenție pe care o acordase lui Shakespeare, lui Cervantes, dar el continuase să o părăsească, iar si iar în favoarea frivolitaților și nimicniciei unei lumi pe care nu avea cum să o iubească. Ea, protectoarea creației, care studiase lumi ce pierisera consumate de limitare, ce invățase să scrie cu mari nume ale genului, să cânte cu primii oameni ce au simțit imboldul sunetelor, traversase toate colțurile lumii să ajute genii ajunse la marginea geniului lor, nu ințelegea ce se întampla cu oamenii de azi. Frivolitatea cu care își doreau ceva, afișau o dorință nelimitată de a se afunda în domenii unde ea domina fără drepturi de autor, după care uitau că le-a venit măcar ideea de a face parte din istoria genului. Speriați de generații de oameni ce excelaseră în majoritatea domeniilor existente nu aveau măcar dorința de a vedea de ce sunt în stare. Ea, care îi văzuse pe toți îincepand, ce veghease frica tutor, nu putea să înteleagă lașitatea. El, scriitorul, care deși nu scrisese încă nimic demn de a fi citit, știa că este un scriitor, ar fi trebuit să i se dea muzei mai devreme. Dar el, nehotărât, hoinărind prin prozaic, a așteptat până când chemarea scrisului a fost atât de puternică încât nu a mai simțit nici o plăcere în nimic. Dacă era nevoie să îi comunice și ei asta, trebuia să o facă. Dacă era nevoie să îi spună că nu era el vinovat, o va face, îi va jura, îi va jertfi toate florile din București dacă e cazul. Toți în jur dezaprobau pasiunea lui nedătătoare de valoare materială, vedea cum s-ar ridica toți să îl atace, se vedea pe sine disprețuit de toți pentru o activitate naivă ce n-ar fi fost în veci extraordinară, ce poate ar fi fost citită numai de ei, și asta în speranța de a demonstra că nu e nimic de citit. Și totuși, simțea că ar fi putut să îi înfrunte, dar el era un scriitor ce nu scrisese nimic. Cu ce ar fi putut să îi înfrunte? Se imagina pe sine în fața a zeci de pagini ce începeau să strălucească îndată ce el le atingea cu duhul lui, paginile curgeau prin imaginația lui, umpleau încăperea unde se cuibărea să milostiveasca. Se mișcase în neștiință prin parcul cu 5 bănci, 3 copaci și un leagăn, convins că îndată ce se va întoarce la starea propice imaginației să lucreze, va reuși să scrie. Personajele vor începe să îi vorbească, să se descrie, să i se arate. Își va creea zeci de lumi în care numai el va putea să ființeze, unul dintre puținii oameni din lume ce vor putea să trăiască într-o lume pe atât de fantezistă pe atât de reală. Putea să își simtă personajele, le vedea nerăbdarea de a intra în scenă, cum se înghionteau în faza prenatală, se trăgeau de gaicile de la pantaloni și smulgeau unul altuia biletele cu numerele de intrare. Totul depindea acum de relația lui cu muza, de felul în care el, îi va încredința acesteia fantezia de femeie atotputernică pe care știa că trebuie să o simtă. Nici una din femeile din jurul lui nu avea nimic real de la el, dar atât cât fantezia continua să le păstreze într-o stare de gratitudine pentru care el era recunoscător, iluzia dependenței, pe care el, un biet bărbat, o resimțea în fiecare clipă a mizerabilei lui existențe și care ar fi încetat subit odată cu dispariția lor. Femeile au nevoie de iluzii ca să trăiască. Sunt incapabile să accepte atât lumea ce le înconjoară cât și pe ele însele. De aceea își creează personaje ce nu există, dar în care ele cred cu tărie și pe care tu trebuie să le manevrezi. Concluzia la care ajunsese încă de tânăr, era că i-ar fi luat mai mult timp și ar fi consumat mai multă energie dacă ar fi incercat să le explice adevărul decât să creeze niște marionete pe care să le manevreze pe placul lui. Dacă ar fi încercat vreodată să dezvăluie femeilor, crescute și educate în spiritul unei lumi ce nu existase niciodată, sau poate că existase, dar in lipsa substanței încetase la un moment dat să supraviețuiască, n-ar fi făcut decât ca ele să se deprime iremediabil, să aibă migrene feroce și să-și piardă dorința de a trăi pe această planetă unde fuseseră cu desăvârșire înșelate. Aceasta era iluzia pe care trebuia să o ofere și muzei. Dar ea, spre deosebire de celelalte femei din viața lui, era parte din el, nu știa unde se termina el și unde incepea ea, poate trebuia să se mintă, să se înșele pe el, ca să o poată minți. Dar cum să facă asta? Cum să înceapă să creadă în propriile minciuni, în concesiile pe care le făcuse societații pentru că nu era altă cale, să păstreze efemerul unor trăiri de care avea nevoie să fie bărbat ? Chinuit de nevoia de a gândi ceva, de a spune ceva demn de spus celor care aveau nevoie sa le fie spus ceva demn, se afunda în timp și în gânduri, treceau minutele, cute mici apăreau în colțul ochilor lui mici de miop, gura îi era înghesuită de craterele pielii, umerii i se îndreptau în față, spatele i se încovoia, o oboseală aducătoare de somn îi pătrundea printre pași, îl împiedica să înainteze. Părea că merge de zile întregi, concentrarea îi slăbise simțurile, avea senzații ciudate de foame și totusi era pe cât de sătul posibil, îi venea să plângă îi să râdă în același timp, să alerge și să se așeze să se odihnească, să vorbească și să tacă. Treceau ani pe când parcurgea câte un metru de ciment, se schimba ireversibil și nu se mai recunoștea, i se părea că cineva conspira împotriva lui, să i se ia capacitatea de a vedea prin ochii unui scriitor. Când, din această euforie a ratării, i se paruse că îi apare o speranță, câțiva neuroni muriseră pentru o idee, perimetrul în care se plimbase în ultima oră păru că începe să cuprindă zeci de ani de cunoaștere, din nou pagini întregi, scrise de la un capăt la altul, fără pauze, cursiv, fluent, interminabil i se așterneau în fața imaginației disperate. Atunci își dădu seama că nu are cu ce să scrie, pe ce să scrie, unde să scrie, și apăru dureros nevoia de a închide zecile de pagini care se iveau încontinuu în spatele frunții late, pentru câteva zeci de minute, până va ajunge în posesia unor unelte ce aveau să îi deschidă un nou drum, ce aveau să pună capăt zbuciumului care îl aduse aici. Ieși din parc, amețit, pe jumătate în nesimțire, începu să meargă cu pași imenși, chinuit de gândul că ceva avea să îi distragă atenția și va uita, se vor pierde definitiv în negura ființei lui minuntate printre celelalte zeci de gânduri minunate și definitiv pierdute. Nu putea să se gandească la nimic, orice gând nou ivit îl va înghesui pe anteriorul și îl va împinge ușor spre abis. Nu putea să își permită nimic, să se gandească la semafor, la trecători, la casa lui care era undeva departe. Un gând fugar se ivi mic, sfrijit, să ia autobuzul, îl alungă repede, temător. Cât timp îl va aștepta, o mulțime de distracții ale materiei lui cenușii avide de senzații, educată din răsputeri în acest sens, îl va cuceri. Așa că mergea, mergea repede, uitându-se în jos, numai la asfalt, numai la asfalt, care se derula nemisterios în fața lui. Uneori îi întindea capcane, nu trebuia să plece urechea la ele. Înainta disperat, el, scriitorul, care nu scrisese niciodată nimic, va începe să scrie, nelimitat, nemărginit, zeci de clipe, de ore, de momente. Dacă ar fi avut un creion, un pix, o foaie, dacă bluza lui ar fi fost albă, dacă s-ar fi putut scrie pe ea. Încet simțea că a pierdut un personaj, îl vedea înghesuit de ceilalți într-un colț. Până atunci îi văzuse ochii mari, limpezi, gânditori, ce păreau să preceadă un monolog interesant. Acum se pierdeau, se întunecau, erau acoperiți de alții. Se mișcau prin mintea lui, iritați că le-a descoperit misterul și că avea să îl împărtășească unei umanitați ce le va devora intimitatea. Unii profitau de pauzele dintre pașii lui să ardă dovezi compromițatoare ale existenței lor, încercau cu disperare să își acopere trecutul, întâmplările de care se rușinau, unii meditau la explicații încâlcite ce aveau să îl îndrume pe căi de pe care nu ar fi putut să mai descopere adevărul. Lumea imaginară din capul lui se pusese în mișcare, se agita nebunește, sperând că ceva va interveni din nou în favoarea lor cum se întamplase de multe ori in trecut. În abisul creației zăceau personaje bizare, pe care nici o minte ce se limita la realitatea înconjuratoare în forma ei cea mai ușor de digerat de niște muritori cu spirite mărunte, n-ar fi putut vreodată să le perceapă și să le expună într-un mod atât de rușinos precum scriitorașul acesta avea să o facă. Se prezentaseră de multe ori în trecut la muza ce le patrona nedrept soarta, cerând să fie trecute în categoria personajelor incomplet conturate care ar fi indus în eroare cititorul și ar fi creat o confuzie generală în mintea acestuia deja destul de tulburata de realitate. Muza, neînduplecată, nu a acceptat nicicum această petiție. Avea să îi alunge în vâltoarea scrisului, așa cum sunt, fără să îi menajeze în nici un fel, fără să îi cruțe nici un pic. Se revoltaseră, plânseseră, urlaseră, se îmbătaseră și se dedaseră la fapte mizerabile sperând să atragă antipatia muzei și în felul acesta ea să se rușineze cu ei și să nu vrea în nici un fel să își asocieze măreția cu nimicnicia lor. Nu reușiseră decât să adauge și alte aspecte rușinoase existenței lor, ce acum avea să fie expusă în totalitatea ei. Muza își pusese rochia ei albă cu trenă lungă, în care se împiedicau când o urmau prea aproape și pentru care îi mustra fără milă, uneori ca pedeapsă le schimonosea înfățișările, îi amenința și râdea de defectele lor. Dar acum, ea se uita cu mândrie la ei, cum stăteau în spatele ei, gata să ia forma și să ii ofere ei noi proiecte de care ducea lipsă în ultimul timp. Privea încântată cum scriitorul nostru văzu o librarie, plin de speranță, la numai câțiva metri de el. Atât de aproape, Doamne, atât de aproape! Mări pasul ca să ajungă la ea, urcă scările, deschise ușa, un zâmbet tâmp i se întipări pe față, el scriind la ușa librăriei, cu toți trecătorii uitându-se mirați la el. Dar el nu lua seama la nimeni, la nimic, până când va termina de spus tot ceea ce avea de spus. Se îndrepta spre tejghea, se uita spre vânzătoare și ceru coli de scris și un creion. Vânzătoarea se uită la el, părea că îi citește pe chip toată chinuirea orelor trecute. - Avem mai multe feluri, de grosimi diferite, de culori diferite, avem și caiete cu 100 de coli ce pot fi ușor desprinse după ce sunt folosite, vânzătoarea continua să vorbească curtenitoare, înduioșată de suferința vădită. - Albe, oricare, vă rog, îngăimă. - Și creioanele, le avem expuse aici, pe raftul acesta. Depinde pentru ce doriți să folosiți un creion, dacă vă este folositor pentru desen, este pentru un copil, se chinuia să îi vândă ceea ce dorea. - Oricare, se auzea vocea din ce în ce mai pierdută. - Spuneți-mi, vă rog, în ce scop doriți să folosiți creionul, ca să vă pot ajuta! vânzătoarea zâmbea cunoscătoare a zeci de indeciși ce nu știau exact ce să aleagă. Ea îi înțelegea, e destul de greu, printre atâtea noi ustensile. Se auzi și vocea ce slăbise de tot. - Nu-mi amintesc, zise scriitorul ce n-a scris niciodată nimic. Nu-mi amintesc, și o jale infinită părea să îl poarte printre cuvinte, să îl scoată din magazin și să îl ducă spre casa care se afla vis-à-vis de librărie. Muza furioasă, îi puse nenumărate gropi în drum spre casă, încurcă numerele scărilor de la bloc, îi ascunse papucii și îi făcu șicane pe care el nu le simți, nu le văzu, nu le ințelese. Lumea în care pătrunsese acum, nu lăsa loc pentru așa ceva. Își dădu seama de ceea ce devenise în câteva clipe blestemate, o acuza pa muza de înșelăciune, se aruncă într-o nouă formă de concentrare obsesivă ce viza starea în care personajele i se înfățișaseră în starea lor cea mai pură. Dar oboseala îl impiedica să mai înțeleagă ceva, îi pătrunsese în vene și nu avea să îl mai părăsească niciodată. Cu toate că știa că a fost foarte aproape de statutul unui scriitor și că intrase în lumea mărăției unde nu ar fi pătruns dacă nu i-ar fi fost hărăzit destinul unui scriitor, n-a reușit niciodată să scrie nimic. Ideea că este scriitor și că nu a scris și că timpul trece atât de repede încât el nu va reuși să scrie niciodată nimic l-au urmărit ca un blestem toate clipele ce îi rămăseseră de trăit. A citit pe cât de mult a putut, a criticat feroce fiecare carte, după care a criticat viețile scriitorilor, a analizat familiile lor și le-a criticat, le-a criticat strămoșii și originile. Astfel, blamând pe oricine ce a scris vreodată, a reușit să se sustragă pe sine destinului ce l-ar fi așteptat dacă ar fi urmat aceeași cale cu ei și a reușit să se bucure de viața ce îl înconjura măreață, gata să i se dea toat în momentul în care el i s-ar fi dat ei. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate