Cincizeci și patru de ani: Christa.
Christa este subiectul nostru: lungă, descărnată, osoasă, povârnită ca un trunchi de copac asupra unei biciclete de damă pe care o manevrează cu mișcări ascuțite de genunchi și coate.
Aplecată în mergerea ei spre înainte, Christa uită pentru o clipă de verișoara din Germania, care oricum nu-i mai scrie, de casa cu dormitorul mare și rece, pe care tocmai a părăsit-o. Casă înfricoșător de ordonată, de femeie singură și severă, casă solidă, cu tavanul traversat de șine de cale ferată, ferecată cu lacăt greu și Rotweiller la poartă.
Christa se silește acum să uite Germania, Germania ei din care n-a mai rămas decât bițiclul Mi-Fa, velociped care scârțîie binișor, lăsându-ne să credem că a apucat și vremuri mai bune.
Christa alunecă pedalând aparent fără efort, cu chipul inexpresiv. Golită de gânduri, se lasă în voia valului de biciclete iscat în aerul tare al dimineții. În colțul ochiului albastru și decolorat i-ai bănui o lacrimă. Părere, desigur, căci praful străzii îi provoacă mereu acest rictus ciudat și dacă n-ar plânge, ai zice că se ascunde sub un soi de zâmbet strâmt, chinuit și uscat.
Drumul i se pare tot mai ușor, în fond făcuse atletism în tinerețe, era născută pentru asta, avea raportul ideal: un metru opzteci înălțime, șaizeci și cinci de kilograme. Unu-opt-zero-șase-cinci, singura combinație fericită din viața ei; o să și-o tatueze pe braț odată, să n-o uite.
Klantz! – fișa e aspirată de aparatul greoi de pontaj, cu ceas ca de cântar, fabricat în De–De–Ar, prin anii ’70.
Biletul de călătorie preț de opt ore în compartimentul de la parter a fost perforat conștiincios, cu mișcări automate. Biroul o întâmpina pe hol cu aceeași chestie oribilă din metal, pe care scria, fără nici o noimă, „spirala calității”. Operă suprarealistă rebutată, de care uita repede atunci când se așeza la planșetă. Ultima planșetă de lângă geam, acolo se simțea în siguranță atunci când alinia, ordonată și fără grabă, trusa Rotring, creioanele Staedtler, mapa Herlitz și guma Pelikan, așa cum odinioară așeza pe băncuța ei de școlăriță tocul cu penița țeapănă și penarul de lemn imprimat cu desene vagi, aproape șterse.
Când razele soarelui începură să lumineze micul ei univers curat și impecabil, Christa își pregăti pe îndelete o cană de ceai. Cană butucănoasă, de lut, singurul obiect de familie păstrat de când mamă-sa a închis ochii pentru totdeauna. Odată cu Mutti au dispărut pentru totdeauna păretarele brodate cu inscripții – aici fața i se destinse – „unde-i pace și iubire, e noroc și fericire”, nu mai știa cum îi zice pe nemțește, dar ce mai contează. Duse au fost pernele mari cu ciucuri, draperiile grele și scrumiera smălțuită în chip de lac străjuit de berze cu picioare de sârmă, vopsite în roș-portocaliu... O, Doamne, și Inge asta, de ce nu-i mai scrie, măcar așa din când în când, o ilustrată din Munchen, încheiată cu un tchuss! – ca să o facă să se simtă mai bine, de dragul vremilor de altădată.
Christa surâse o clipă, visându-se iarăși tânără. Cana cu ceai, Inge și Mutti.
Raportul ideal: unu-opt-zero-șase-cinci.
Uite, mai e un sfert de oră până la sfârșitul programului și ea va pedala iarăși optimistă la întoarcerea spre casă.
Drumul, ca și uitarea.
Christa merge înainte.