sfârșesc prin a mă spânzura de un clopot.

nu pot să merg decât într-o lume a picioarelor. respir în lumea plămânilor. fac infarct în lumea inimilor obosite.

la capătul realității e un nod umed. nu pot să-l desfac cu unghiile. nici cu dinții.

azi, în loc să fie un bărbat în toată firea, M se împrăștia sub ochii secătuiți ai iubitei. i-am luat împreună. doi în una și aceeași dramă.

mașinăria de produs fiare e mereu nesătulă.

trag de frânghie ca de intestinul unui animal sacrificat pe altarul neputinței. mă înfășor în mielul cald știind că asta e o cruzime admisă.

M nu înțelege nimic. e ca un arc rupt. ea se apleacă asupra lui. nu am văzut-o altfel decât aplecată asupra lui ca un copil asupra unei mingi de ciment. îl rostogolește cu greu spre clipa următoare. nici ea nu pricepe nimic. crede că totul va trece ca o răceală. câteodată îi stă înfășurată ca un fular în jurul gâtului. eu mă gândesc la plăcuța lui cu șuruburi. nu pot să zâmbesc deloc și asta mă irită cumplit pentru că până acum întotdeauna am zâmbit. acum îmi rod nodul în fața lor. M se smulge din înfășurare. îi aud vertebrele zângănind. tot ca un arc rupt e.


când ies din spital realitatea mi se târește pe urme ca o râmă lipiciosă și maronie.