Ce ar fi fost Nichita fără “ cuvânt” ? Încă o lacrimă solidă pe obrazul dulce și veșted al lumii, încă un strop de viața ce se scaldă în coloana sfântă a păcatelor și în fericirea ce sălășluiește în strigătul zămislit de gura condamnată la tăcere.
Deși “ ascunsă între coaste”, inima lui a bătut și el, Nichita, a avut cuvântul. Sub brațele ocrotitoare ale speranței și ale leșinului deziluziei, m-am închinat. Soarele se topește sub propria- i fierbințeală și lumina învechită îmi închide pleoapa tânără și obosită; pentru totdeauna. Rugăciunea mea e cuvântul tău. Moartea mea e eternizarea ta. Viața îmi apasă pe umeri și nu știu ce să fac cu ea. Tu, ai prins-o pe hârtie. Timpul l- ai împietrit. Ai rămas “ bând într-un bistro și privind strada” . Și vei mai soarbe din paharul de sticlă afumată cât timp un adormit, căci viața este cel mai frumos vis al morții, va îndrazni să-ți umple cupa din care tu să te- mbeți de nemurire. Lumea ta, veșnică acum, e ocrotită de îngeri desenați, cu false aripi decupate din valuri de lacrimi înnodate. Închisă în sanctuarul vieții mă hrănesc cu fericire și o aghiasmă sărată îmi trezește la viața gura amorțită de rugăciune- lacrimi. Ce poate fi mai frumos mai frumos decât să fii condamnat pe viața la viața?! Să fii condamnat pe viața la viața și la cuvânt! Existența își înmoaie degetele în cerneala nesfârșită a necazurilor și scrijelește semne multe pe tabla sufletului nostru. Nichita și-a scăldat pana in sentimentele lui și a îmbrăcat foile golașe. Nichita a plâns, ascuns după paravanul imaginației bogate, a râs încurajat de zâmbetul propriului chip de pe vreo copertă prăfuită.
Sufletul, zbătându- se între “ a fi” sau “ a nu fi” , caută înțelegerea totului puhav și respingerea nimicului ademenitor. Și inima, mustind de speranță, exclamă: dulce iad, scumpă suferință, amară fericire! Ca un val asudat de bătaia la porțile țărmului, care plânge de respingerea pământului, plâng… căci genialitatea ta nu acceptă medicritatea mea. Fiecare pagina căreia tu îi insuflețeai albeața mortuară o mângâiai cu privirea… și nu- ți mai plăcea. Ce bucurie, o dată trăită te mai face să zâmbești, ce păcat o dată gustat te mai ispitește? Toți cei care se nasc învață să moară. Tu, Nichita, te- ai născut și trebuie să înveți să trăiești veșnic…. Câci cuvântul te- a făcut nemuritor!