Am făcut o greșeală ieșind cu colegii la o înghețată azi după-amiază. În primul rând pentru că e luni. Încep să cred că Lavinia are dreptate, că toate depresiile adevărate încep în zilele de luni cu o tristețe mică peste care ai putea trece în condiții obișnuite dar, de luni încolo, când ești sau te menții preocupat de cotidian ca să ascunzi o oarecare tendință de a plânge, nu rezolvi de fapt, nimic, te obosești, în timp ce mâhnirea crește, dospește, până devine copleșitoare.
Claudia a făcut-o „smintită” care caută „cu orice preț un motiv de compătimire”, că n-ai tu habar, Lavinia, ce e aia o depresie, ce om ți-a încărcat ție memoria cu astfel de noțiuni... Lavinia nu s-a sinchisit și a hotărât că, dacă alții se odihnesc și nu învață duminica pentru că nu e bine să începi un lucru duminica (zice-se că nu-l mai termini), ea n-o să învețe nici în unele zile de luni dacă așa simte ea și chiar n-o să calce pe la cursuri dacă n-are chef să dea ochii cu lumea, iar atunci când e musai să se ducă, n-o să asculte confidențele nimănui, n-o să citească niciodată reviste de modă care o vor face să se simtă grasă și urâtă și, mai ales, n-o să mă vadă pe mine, ca să n-o deprim sau să-i trezesc invidia cu trăirile mele de la o extremă la alta.
În al doilea rând… parcă n-aș fi știut cu cine ies… Nu știu să discute decât despre ce au văzut azi în metrou până au ajuns aici, sau despre ultimul chef din Regie, sau cu ce mijloc de transport au ajuns, câte mijloace de transport au schimbat, câți aurolaci și câte babe sclifosite au văzut… și eu sunt din provincie dar… pe mine mă uimesc altfel de lucruri. Voi nu puteți să le observați? Să vă bucurați, pur și simplu, de zâmbetul unui copil care face pozne prin autobuz, deși adultul de lângă el îi spune "stai cuminte, că nu e frumos!"... viața nu se limitează, dragii mei, la pățaniile voastre de azi dimineață sau de ieri. Nu spun că eu aș ști foarte multe despre viață... dar discutați ceva constructiv, ceva interesant, ceva despre care eu nu cunosc nimic și aș putea să aflu de la voi, "pastiluțe" de idei sau... ceva, altceva!
Întâmplător nici mie nu-mi dădea prin cap un anume subiect de discuție, dar asta pentru că sunt dezgustată până peste cap de ei, pentru că știu că, numai dacă aș fi avut intenția de a devia conversația spre acel "altceva" decât cheful cu pricina, s-ar fi uitat la mine uimiți, de parcă m-ar fi vazut pentru prima dată în viața aceasta și aș fi avut și trei capete pe deasupra, ar fi făcut o pauză care ar fi adus straniu cu un moment de reculegere, apoi cineva ar fi fluturat mâna pe la tâmple și ar fi luat-o de la capăt, până m-aș fi simțit ușor mustrată prin atitudinea lor nepăsătoare de evaziunea mea din superficialitate, sau ar fi comentat despre mine ca și cum nici n-aș fi fost prezentă.
Nu că mi-ar fi plăcut să se discute despre mine, n-aș fi vrut să fiu întrebată de ce sunt tăcută și, ca să nu fiu nepoliticoasă, să le răspund că mă gândesc la ceva și imediat, Doina - gafista cu suflu de Hiroshima, adică una care, după ce că e toantă de bubuie, consecințele faptelor și spuselor ei persistă nefast mult timp după eliberare, dacă nu ani sau luni, măcar zile întregi, încât te simți indignată, supărată pe ea multă vreme, mult prea multă încât până îți revii tu are timp să facă alta, tot fără să-și dea seama - ar fi dat start concursului de ghicit " la ce - sau la cine, mai degrabă - se gândește Sofia" ... și nu eram într-o companie prea intimă să accept așa ceva. Spre deosebire de mine, Corinei îi face plăcere să-și facă viața personală tapet. Azi s-a întrecut pe sine, a atins un peak la care tinde de când o cunosc. Brusc, Ionica a început să urle isteric la prietenul ei pentru că nu-i convenea o chestie, n-am fost atentă ce anume, nu era treaba mea, în schimb, a devenit un spectacol pentru ceilalți din local, care au început să se amuze, în timp ce mie îmi venea să-mi înfund capul între umeri și să-mi agăț o pancartă de gât pe care să scrie doar cu majuscule: " Nu sunt cu ei!"
Mamă, ce manifestări! și ce purtări! N-oi fi eu chiar o delicată. Nici măcar nu am pretenția să fiu vreodată, dar măcar nu-mi țin coatele, tot corpul, tot capul și toată fața înfiptă într-o cupă de înghețată, bolborosind ceva despre sex semi-absent, orgasme multiple ș.a.m.d.
Mi s-au părut atât de limitați, cu toate acestea, mă simțeam dușmancă stând între ei și tolerându-i cu ipocrizie, deși îmi venea să plec cât mai departe de toate acestea, să merg pe jos sau mai bine cu mașina până m-aș fi plictisit de chipuri- pe- care- nu- le- văd- decât- o- dată- în- viață, cum îți place ție să spui. Simt nevoia asta, să fug. Să nu-mi zici că mă ascund cu capul în nisip ca struțul. Nu am sentimentele unui struț cu capul în nisip --presupunând că omenirea ar ști ce simte el când face asta. În nici un caz.
Dar ce era să fac? Am rămas acolo. Dacă sunt acasă n-am stare, am în mine o buimăceală singuratică, răscolitoare, mă urlă și soră-mea Claudia că adorm de cele mai multe ori nemâncată. Dorm greu dar puțin (nici el, somnul, nu ține cu mine) și știu că în dimineața următoare totul va fi exact așa cum e și acum, nu-mi va fi mai bine, o voi lua de la capăt, poate chiar voi ajunge la capăt...