După amiaza înnorată a începutului de septembrie, rândurile abia citite și canapeaua comodă îl ațipiră. Apoi zgomotele puternice ale motoarelor de elicopter treziră brusc o stare ciudată în toată ființa lui Steliu Desan. Sări la fereastră, de unde văzu doi balauri militari cu elice, la vreun etaj distanță de acoperișul Bibliotecii Universitare. În acea trecere zgomotoasă parcă se văzu pe el într-un elicopter, trecând deasupra blocului său, sau aterizând pe acoperișul ascuțit al Bibliotecii. Își schimbă hainele și ieși. Îmbulzeala stradală îi aminti de septembriile trecute, de când mergea el în diminețile răcoroase spre școală, însoțit de sentimente de bucurie sau angoasă, apoi spre facultate... Îi iertă pe toți acei pietoni grăbiți care se atingeau de el. Un alt început de septembrie, un alt sfârșit de vară prin care el pășea, fără vârstă. Și dacă cineva i-ar fi amintit-o, în acea clipă n-ar fi putut să și-o creadă.
În buzunar găsi o hârtie. Adresa unui fost coleg (de liceu), întâlnit chiar în dimineața aceea, care-i ceru “să-i picteze” un afiș. Ciudată insistență: să-i cumpere altcineva culorile, dar ce mai conta. Puse biletul înapoi și se gândi că într-adevăr nu trebuia să uite să treacă sâmbăta următoare pe la el.In dreptul unui aprozar, un fruct îl ispiti să-și pipăie din nou buzunarele. Mda, biletul... îl observă pe vecinul său, domnul Pintea, fost inspector-școlar la învățământ și-l salută. În timp ce-i strânse mâna, domnul Pintea îi spuse că a citit o cronică interesantă in “Adevărul”, la pagina “Cultură”, că se bucură pentru el și ce frumoasă îndeletnicire, etc., etc. Cele câteva cuvinte grăite cu sinceritatea bunului său vecin, (de care nu s-ar fi îndoit niciodată), îl întoarseră, în sfârșit pe tânărul plastician, dincoace de adolescență. Se îndreptă spre casă amintindu-și de magistrul său care-l îndemnă să expună...
- E o nouă trecere! Rosti o voce guturală, clipă în care toate imaginile trecute și apropiate ale tuturor trecerilor din gândurile anterioare se succedau în mintea tânărului, în ordine inversă, până se izbiră de elice. Atunci, reuși să observe un bărbat înalt, tuciuriu, de mână cu fiul său, probabil, pe care-l trăgea de spate un ghiozdan umflat. Nu-și explica vorbele bărbatului, nici acum, când reuși să iasă cu totul din sine. Se încruntă. Făcu cinci pași și zâmbetul deveni stăpânul chipului tânăr al lui Steliu Desan: la colțul blocului său, muncitorii revopseau o trecere de pietoni.