"Ne pare rău, o să rămâi la noi." Prin opt cuvinte i s-a decis viața pentru următoarea săptămână și poate mai mult. Se aștepta la ele, dar se agățase, așa cum face de fiecare dată, de o posibilitate minoră ca cel dinainte să fi greșit, de o mică minune. Credința lui cea mai mare este că viața lui se continuă de la naștere printr-un lanț de mici minuni: mica minune că nu s-a opărit la duș, mica minune că, deși a întârziat, au întârziat și alții, tot soiul de mici minuni care i se întâmplă, dar de care au parte și restul suflătorilor cu conștiință. "Când ți-a apărut?" "Sâmbtă dimineața. M-am culcat vineri, iar dimineața, când m-am trezit, am găsit-o așa." "Cicatricile de pe spate de când le ai?" "De astă vară. Am avut un accident" "Cazuri de boli transmisibile în familie?" O mică minune erau și ochii aceia care îl priveau aproape zilnic și care, dacă nu î-l vedeau și-l imaginau vorbind la telefon. O mică minune care a început fără consimțământul lui și care a continuat la fel. Cum ar fi putt să se opună unei mici minuni? Ca orice mică minune are grijă singură să nu se stingă, să nu plece fără ca să o fi recunoscut. "Da, sub anestezie totală." "Să nu mănânci nimic astăzi!" "Prea târziu. Dar această mică minune revine în fiecare zi, uneori stă mai mult, alteori își poartă ochii peste cel ce nu o aștepta și pleacă. Partea ciudată este că ea rămâne în amintire mai mult decât este obișnuit pentru o mică minune. Și se transformă în cuvinte. Este prima mică minune care nu vrea să se lase uitată ușor. "Poți să respiri?" "Da" "De unde ești..."