Se sfârșea toamna, priveam prin jaluzele orașul. Căpătase forma unui creuzet brun, în care frunzele arse apăsau umerii blocurilor, îndreptându-le ferestrele către trotuarele sparte. O desenasem în cărbune, pe o coală și încercam să privesc, prin transparența foii, suprapunându-mi ochii irișilor ei schițați, lipiți de geam. Nu reușeam, aș fi putut crede că orbisem, că orașul nu există, murmurând cântat “L`essentiel est invisible pour les yeux”, ca un mic prinț. Era bine…
Nu o mai întâlnisem de o săptămână, dispăruse de pe traseele pe care îmi fixasem posturi de pază. Adi Bălan, colegul meu, o văzuse cu trei zile în urmă, în piață, cumpărând garoafe. “Nu, nu m-a întrebat de tine…”

Petalinul începuse de zece parsone, era perioada ploilor de nervuri ghețurte și petale alburii. Flarimenele plutitoare își schimbau pielea, urcând spre palatul zedinelor, de Redevar. La porți, minosurii băteau în zardone cu butinele încovoiate de strugi. Grupuri de scofârlici vișinii, cu genți de scupel verde și insigne ruginite, de plicutici veterani, se târau laolaltă cu licodorele harcoște în pandemele bastonașelor vibrotele și cerșeau biteseli de acces.
În pâlcul plicuticilor seramici, mânați iute spre poarta de jivah roșu de biricele nudizilor pe șevalarzi, aburii șoaptelor gâfâite se despicau în cuburi mici:
- Adirfe, ai fost și Redevarul trecut…mai avem?, întrebasem
- Nu, Uțudar, ajungem acum la treptele de zgură albastră, unde ne vor prelua limforii drulanți.
- Oare…hm…zedina Ginambria…vine și ea?
- Nu știu, ar trebui să apară, dar cu misiunile ei secrete, mai știi…Off, plicutici, plicutici, ai grijă, vezi că îți sare micara sub copitele șevalarzilor…
Adirfe zâmbea larg, riscând un năpârf peste ochi de la nudizul Virint, cel care ne avea în grijă, pe când eu piscuteam chinuit, amintindu-mi de cretofilele de pâslă pe care prietenul meu le făcuse cadou, în fiecare decadă, licodorei Pardafinga, până când aceasta l-a închis în lăcrămida cu pufet și l-a predat, râzând batjocoritor, minosurului Pagante, focorenterul ei de atunci, cel care l-a tăbârcolit pe Adirfe al meu prin fleșcuie de gamarit ghebos, în public, cale de 100 de peștale. Ce mai, ieșise mai rău decât în fangasmul Broneo și Pluriceta. Iar licodorele scriau jelodire peste jelodire până când li se aproba spălarea buruzelor vrajene în norodurmele zedinelor. De unde sorbisem și eu…Adirfe habar n-avea…
Se întâmplase în forșazul șevalarzului Grui, pe când învârteam tăciunii în huior, pentru hrana de amizonă a calardului. Prin fumul încins am simțit mirocondii de ghețurte, parfum de colintran zeogin și degenade cu temirgesc finar mi-au înconjurat frunceta, buruzele, biceșervii încordați. Simțeam paralizat, în ceafă, privenirile esentife ale iriglonilor ei.
- Nu te speria, plicutici Uțudar, sunt eu, zenida Ginambria, mă știi din forșafele cu nimban strigate, nu-ți fac nici un rău…stai lifirniștit…nu tremurțura…
- Zenida Gi…Vestita Gi…nambria…
Catifenia Ginambria…Sublimida zenidă aruncătoare de celantere, cea care zdrobolise flancurile stângi ale genumizilor negroni…Îndrumuzina savantârlicilor cărtulnici…Virisul filopard al oricărui sirintomec - plicutic, nudiz sau zeoginid.
Firele fantelului verzuniu, fraged, se umziniseră, apoi, îndelung, o dată cu mine, de lumodina ei, pocore peste pocore de vratajă…Când a plecat, mi-a pus o degenadă rodoză pe buruze, șoptind:
- Te admarțiu de la joconurile sirintolice din pentalinul trecut, atunci când ai câștigat cuprunda cu diafant la bolovox. Am crezut că ești nudizul Feront, îmi pare bidivine acum că nu… Muldariu, Uțu, ne va fi nodoram…dar șșteme…nici o vorșată despre ce a fost…De Redevar, să urmărești semnele spre Calea Ginambria!
De Redevar…Redevarul venise, cu alandaiele sale încolzorate, pe care nici nu le mai priveneam, spre castel, acolo unde, în sundaline de vigoarne și pasdanteli de bacanude, crupedele de feldur și talgivele cu ambrozidă se goleau deja. Acolo era ea, Ginambria, știdoram înfrigurars că o să fie, murmurțurând în gând:
*“Clepitând, parsone au durzit micara…/Cu birice-n coama grea de vitrovar,/pașteptării mele, minosur de far a/ privenit dalbene spre alt Redevar./ Strugi bat în zurdine, cale de peștale,/ prin fantelul cruzun, finar temirgesc,/ sorb, cu lumodina danșilor șagale,/
gloru-i de buruze care mă-nceresc./ Durcă din talgive flarte ambrozude,/ crapcă-se-n vorșate crupede-n feldur,/ alandaiul pasdantel de bacanude/ de-acutum dispiară, m-arug să nodur.../ prin jivah, Zedina…virisul vrajet/ mă dă lăcrămidei tale cu pufet…"
- Hai, Adirfe, hai, mai repetenede, uite, porțile sunt deschise!

- Hai, Adirfe!!!
- Heeei, stai așa moșule, ce-ți veni?! Ai vreun miel pregătit să-mi îmbelșughezi Paștele? Mai bine un godac, e mai de sezon. Uuuu, mă vezi? Sunt eu, Adi, nu Adirfe…ce-o fi cu tine, fratele meu alb? Te-a zăpăcit… E clar! Nu te mai uita așa buimac la mine, veselia fie cu tine. Cu cine crezi că m-am întâlnit în colțul liceului, eee? Ia ghicește, măria ta căpitan de plai cu boi...Da, cu ea, nu-ți mai arunca ochii peste capișon. Doar ce mi-a lăsat un bilet, pentru tine, și a fugit. E sigilat...P`-onoarea mea că nici măcar nu l-am pus în zare să mă uit. Poftim, ia-l și să te faci sănătos. Am plecat la fotbal. Te așteptăm la școala de muzică. Vine și Arhimecu`, profu` de fizică. Salutareee...Auzi la el...Adirfe...
- Salut, o să vin, da...
Am rupt febril sigiliul, petala de garoafă lipită cu ceară. În bilet nu erau decât doi ochi desenați în cărbune și două cuvinte: „Calea Ginambria”.

Încercam din nou să privesc, prin transparența foii, suprapunându-mi ochii irișilor ei schițați, lipiți de geam. Nu reușeam, aș fi putut crede că orbisem, că orașul nu există, murmurând cântat “L`essentiel est invisible pour les yeux”, ca un mic prinț. Era bine…

28.11.2005

*sonet repostat ("nodoram huiorul, droiuri de nimban")