Maia, o bulgăroiacă mai nărăvașă decât calul înhămat la faitonul pe care-l conducea, oprise la semafor. Negruț, armăsarul superb căruia îi plăcea să se dea în spectacol, s-a ridicat în două picioare și a început să necheze autoritar. Imediat, sergentul de stradă i-a oprit pe toți ceilalți și le-a dat LOR voie să treacă... Nu știu pentru cine a făcut asta: pentru Negruț sau pentru Maia! Oricum, ei se grăbeau spre casă să facă pregătirile pentru o călătorie mai lungă...
Era în vara lui 1941. Începuse războiul!
Unchiul Mitică, primul din cei șaisprezece copii ai Maiei, fost „călaraș cu schimbul” în Escorta regală, de fapt el și cu Negruț, fusese „vărsat” la Regimentul 12 Roșiori, regiment așezat acum în Dobrogea pentru ultimele pregătiri de război. Li se „ordonase să treacă Prutul”!
Maia urma să plece cu Nora, proaspăta soție a fiului ei și viitoare mămică, la Cobadin, pentru a-l vedea pe unchiul Mitică înainte de plecarea pe front...

Despărțirea a fost sfâșietoare... Maia, obișnuită să fie întotdeauna în față, ea care era recunoscută de toată lumea ca „șefă” a întregii familii, se dăduse câțiva pași mai în spate pentru a-și lăsa copii să se sărute nestingheriți.
Ea, care era o luptătoare, ea, pentru care nu exista „NU”, simțea de data asta că pierde iarăși... simțea că Mitică pleacă cu o mare parte din inima ei care deja începuse să sângereze... și durea, și durea...
Și durerea era amplificată de amintirile tuturor necazurilor avute în ultimii treizeci de ani. Era ca un blestem: cum se năștea un copil murea cel dinainte. Dintre toți șaisprezece nu au trăit decât cinci: trei băieți și două fete. Imi povestea Maia că a trebuit să-i „vândă” ca să-i poată scăpa. Tata era ultimul născut...

Rare erau veștile de pe front. Oricum, fără ele nu știu cum ar fi putut rezista cei de acasă. Fiecare scrisoare primită aducea o rază de soare pe cerul înnourat de mai bine de un an: unchiul Mitică era în viață!
Într-una din zilele geroase, dar frumoase, de început de februarie 1943, Artemiza, cea mai mare dintre surorile unchiului Mitică se pregătea să meargă la biserică. Se mărita. Cu gândul la fratele ei care era pe front, o mângâia pe perișorul cârlionțat și castaniu pe Victoria, fetița lui, care de-abia împlinise un anișor, fetiță pe care tatăl o știa doar din povestiri.
Era agitație mare, venise ginerele, lăutarii cântau...
Atunci a venit în fugă și poștașul, bucuros că-i poate aduce o veste bună miresei chiar în ziua nunții ei. Era o scrisoare de pe front!
Maia i-a luat-o imediat și a desfăcut-o tremurând ușor. Toată lumea aștepta să citească cu glas tare scrisoarea primită. Nu a făcut-o! Le-a spus doar că totul este bine și că Mitică le dorește mirilor „casă de piatră”, după care i-a grăbit spre biserică, unde-i aștepta preotul.
Alaiul, în frunte cu mirii și cu nașii și cu bradul frumos împodobit, s-a urnit cu chiote de bucurie. Doar Maia a rămas în urmă, și-a-mpreunat mâinele a rugăciune și a ridicat ochii spre cerul care dintr-o dată se-ntunecase. Înainta greu târându-și picioarele ca de plumb:
- Ajută-l, Doamne, să se-ntoarcă acasă!!!
Scrisoarea ascunsă la piept o ardea: "... în urma bătăliei de la Stalingrad... a fost dat dispărut..."
- Ajută-l, Doamne, să se-ntoarcă acasă!!!

Terminasem primul an de facultate. Eram în vacanța de vară. Venisem ca în fiecare zi să văd ce bunătăți mi-a mai pregătit bunica mea. În timp ce mâncam, Maia a început să-mi povestească pentru a nu știu câta oară, despre fratele cel mai mare al tatei...
- L-am așteptat și-n ’44 când s-a întors Divizia „Tudor Vladimirescu” și când s-au întors prizonieri din Siberia...
Îl aștepta și-acum...
- Toți din neamul nostru sunt înalți. Mitică era scund de statură. Semeni foarte mult cu el!
Atunci mi-a venit ideea!!!
O săptămână mai târziu am început „convocarea” din vară. Studentă fiind. făceam armata, armată poate mai dură decât o făceau mulți dintre colegii noștri TR-iști!
Prima zi de convocare mi s-a părut foarte lungă. Vroiam să ajung cât mai repede la bunica mea, așa, îmbrăcată în „ținuta de vară”. Părul lung mi-l înghesuisem sub bonetă, ștersesem bine tot praful care se adunase pe bocanci...
Era o după amiază senină, strălucitoare ca și ochii mei. Speram să-i fac cea mai mare bucurie bunicii mele. Am deschis ușor poarta. Dintr-o pivire am zărit-o pe Maia în grădină. Stătea pe un scăunel și croșeta... M-am apropiat fără să fac zgomot. Când am ajuns cam la zece metri de ea a ridicat brusc privirea:
- Mi-ti-căăă!!! și s-a ridicat cu greu, sprijinindu-se-n baston.
Atunci mi-am dat sema ce-am făcut!
- Maia, sunt eu, Călina!!! și-am alergat spre ea.
M-a luat în brațe, și-a început să-mi sărute și obrajii, și ochii, și mâinile... Plângeam amândouă...
- Doamne, cât semeni cu el!!!
- Iartă-mă, Maia, nu am vrut să te necăjesc!!!
- Nu m-ai necăjit...
Lacrimile-i șiroiau peste obrajii deja brăzdați de-atâta plâns. Lacrimi de mamă...
- Era în vara lui ’41. Am sperat aproape o jumătate de veac! Acum ȘTIU că n-o să se mai întoarcă... Mi te-a trimis Dumnezeu pe tine!