Era Noaptea de Crăciun, prima dintr-un șir luuung de nopți fără Crăciun...

În Ajun, l-am văzut pe Tata-mare cum se luptă cu nămeții ca s-ajungă până la magazia din fundul curții. M-am furișat după el fără să mă vadă nimeni. Am stat ascunsă mult timp în spatele magaziei, așteptând să-l văd ieșind de acolo, bine, sănătos, radiind de lumină ca întotdeauna, cu un zâmbet care i se întindea pe toată fața, să-l văd cum se apleacă și ia un pumn de zăpadă cu care să mă alerge prin toată casa, făcându-se că vrea să mă spele pe ochi,... am așteptat fără să simt frigul, nici zăpada care începuse parcă să plângă încet, încet prin plete scurte și blonde. Dintr-o dată mi-am dat seama că era mai grav decât îmi imaginasem eu: Jenița nici măcar nu a observat lipsa mea din casă, cu siguranță că-l aștepta pe Tata-mare lângă ușă, încercând să respecte promisiunea pe care i-o făcuse: că-și vede mai departe de treburi și că nu iese după el.
Când Tata-mare a ieșit în sfârșit din magazie, a apărut și Jenița care nu mai rezistase. I-am auzit șoptind:
- Cum e?
- Mult sânge!!!
S-a repezit să-l sprijine și iarăși m-a mirat că de data asta el nu a mai refuzat-o, ba dimpotrivă a privit-o cu atâta dragoste încât i-a topit pe loc cei câțiva fulgi de zăpadă care i se așezaseră pe obraji.
Au făcut încet câțiva pași, parcă erau doi îndrăgostiți care se plimbau încercând să oprească timpul în loc. Dintr-o dată îl văd tresărind. Atunci mi-am dat seama că mi-a văzut urmele ninse, rămase în zăpadă. A simțit că sunt undeva în spatele lui și că am fost tot timpul cu el, Acolo.
S-a uitat spre Jenița, a făcut un gest abia perceptibil cu capul înspre mine și i-a șoptit: "Vezi, fata!"
N-am mai așteptat să vină după mine, m-am repezit la el, l-am luat de mână și l-am condus eu, singură de data asta, până în casă. Acolo, în timp ce Jenița se apucase să-i facă bagajele ca și cum ar fi plecat în delegație, Tata-mare m-a rugat să-i aduc haina lui cea mare și cu blană groasă, haină în care-mi plăcea să mă joc de fiecare data când se-ntorcea de la serviciu. El mă-ndemna să-i caut prin multele buzunare, buzunare prin care eu găseam întotdeauna cine știe ce minunăție care-mi provoca o bucurie imensă, bucurie care-mi încălzea sufletul pentru mult timp (bunicul imi spunea că trebuie să-mi păzesc foarte bine sufletul, să am grijă să nu înghețe niciodată pentru că altfel m-aș transforma în stea și m-aș urca pe cer lângă ceilalți copii transformați în steluțe pentru că n-au știut să se bucure!).
I-am adus-o gâfâind (era foarte grea!!!) și atunci a început jocul: eu trebuia să ghicesc în ce buzunar se află un pachețel care se pare că era pregătit SPECIAL pentru mine.
Nerăbdătoare arătam cu amândouă mâinile mai multe buzunare deodată. Iată că bagă mâna în buzunarul cel mai mare și încearcă să scoată ceva încet, încet, prea încet – el zicea că are impresia că ceva-ul de acolo nu prea vrea să iasă, "nu cumva eu n-oi fi fost cuminte și oi fi ieșit din casă fără căciuliță și fular și fără să-i spun Jeniței?!" Roșie toată, am recunoscut și atunci...
Era o cutie mare, așa de mare încât mă mir și-acum cum o fi intrat în buzunarul acela. Cutia era îmbrăcată în hârtie creponată verde și legată cu o fundă roșie. Cu mare grijă am desfăcut-o. Nu vroiam să o stric!
În ea era o "păpușă cu păr!!!" era o "negresă cu un păr lung și creț", exact așa cum i-o descrisesem eu lui Moș Crăciun. Îi scrisesem Moșului, îi scrisesem pentru prima dată singură, fără ajutorul nimănui! Doar eram în clasa întâi, eram mare de-acum!!!
Þinând păpușa strâns la piept am ridicat ochii spre Tata-mare și eram din ce în ce mai mirată de faptul că el a știut ce scrisesem eu în scrisoare, cu toate că lipisem foarte bine plicul, îi pusesem și două timbre, nu unul, pentru că nu reușisem să aflu de câte este nevoie pentru a putea ajunge la timp la Polul Nord, iar Jenița îl dusese și la Poștă...
Privindu-l cum nu-l mai privisem niciodată, l-am văzut cu alți ochi decât cei ai nepoatei răsfățate care-i căuta privirea pentru a învăța "cum să-i zâmbească și dușmanului și cum să împrăștie iubire și atunci când suferă".
Era frumos, cred că era cel mai frumos bunic!!! Avea fața albă precum lumina din zăpadă, nasul coroiat așa cum văzusem eu într-o carte cu povești din care-mi citea el, când nu adormea, o carte despre zeii și zeițele dintr-o țară de departe, și avea părul lung, un pic ondulat și... alb de la douăzeci de ani (trăsesem eu cu urechea când vorbea Jenița cu Tanti, mama prietenei mele Ioana).
Asta era!!!
ATUNCI am înțeles: "Tata-mare era Moș Crăciun!!!"
A zâmbit fericit...
Cred că și-a dat seama că eu i-am aflat secretul!
Eram cea mai norocoasă fetiță de pe pământul ăsta!
Moș Crăciun era bunicul meu și era în fiecare zi cu mine, mă rog mai puțin când pleca în delegațiile alea lungi care mie nu mi-au plăcut niciodată!
M-am urcat la el în brațe, l-am pupat apăsat și cu zgomot, cu riscul de a mă auzi Jenița, l-am pupat pe fiecare obraz și m-am lipit ca-ntotdeauna cu capul de pieptul lui. Mi-era așa de bine încât uitasem tot ce se întâmplase un pic mai devreme, afară și am privit-o mirată pe Jenița care încerca să mă dea jos din brațele lui.
- A sosit Salvarea, Rafaele!
Strângându-mă mai tare, aproape că mă durea, Tata-mare i-a șoptit:
- Mai las-o un pic!
Atunci am văzut rostogolindu-se fără zgomot lacrimi mari ce țâșneau din ochii, altădată veseli, ai bunicului meu. M-am strâns și mai tare la pieptul lui și i-am șoptit:
- Nu vreau să pleci!!!
- Trebuie, mi-a răspuns el și m-a lăsat ușor jos.
Mașina, o dubă albă și urâtă, cea mai urâtă mașină pe care am văzut-o eu vreodată, nu a putut intra pe strada noastră din cauza zăpezii. Au venit doi bărbați cu o targă, dar Tata-mare, așa cum îl știam eu, nici gând să se urce pe ea. N-a vrut să-l ajute nimeni, doar eu l-am ținut de mână până-n capul străzii, iar Jenița i-a cărat bagajul pe care i-l pregătise în pripă.
Era prima dată când uram că locuim la numărul 6, așa de aproape de strada principală!!!
Când am ajuns la Salvare și-a pus mâinile pe umerii mei, m-a privit în ochi și m-a pus să-i promit că "mă voi bucura de fiecare dată când va veni Crăciunul", apoi m-a sărutat ușor și s-a urcat, de data asta cu ajutorul mamei, în mașina care a plecat greu, patinând.
Cred c-o țineam eu în loc, de fapt și eu și el.
Nici după ce nu s-a mai văzut mașina, Jenița nu a reușit să mă urnească din loc.
"Știam" că m-a sărutat ultima oară!
Când am reușit să-mi înghit lacrimile m-am întors către bunica mea, am luat-o de mână așa cum un om mare ia un copil și am plecat spre casă hotărâtă și convinsă pentru a nu știu a câta oară că EU trebuie să am grijă și de ea și de toți ai mei.
A doua zi mama a venit de la spital cu ochii roșii, ne-a luat pe mine și pe Jenița în brațe și a plâns... și am plâns fără să scoatem un sunet. Apoi s-au îmbrăcat amândouă în negru. N-am întrebat nimic. Știam:
"Venise Crăciunul, dar plecase Moș Crăciun pentru totdeauna!!!"

De-atunci, în fiecare noapte de Crăciun, după ce-au adormit toți, mă ghemuiesc într-un colț și plâng, plâng fără să m-audă nimeni, plâng pentru că nu-i pot îndeplini bunicului meu ultima dorință:
Nu pot să mă bucur de Crăciun!!!
Nu pot!!!
Nu mai știu!!!