Iar dacă unul dintre ei captura o vulpe a deșertului, tânără încă și pe care o puteau hrăni cu mâinile sale, o hrăneau. Sau gazele, câteodată, când ele binevoiau să nu moară. Iar vulpea îi devenea în fiecare zi mai prețioasă, îmbogățindu-se cu blana sa mătăsoasă și cu zburdălnicia ei și, mai ales, cu acea nevoie de hrană care cerea atât de imperios grija războinicului. Iar acela trăia din iluzia zadarnică de a transmite micului animal ceva din sine însuși, ca și cum el ar fi fost hrănit și alcătuit din iubirea lui.

Apoi, într-o zi, chemată de dragoste, vulpea fugea în deșert, golind dintr-o dată inima omului. Pe unul dintre ei l-am văzut murind, după ce nu se apărase cu destulă tărie în cursul unei ambuscade. Și mi-a venit în minte, atunci când am aflat de moartea lui, fraza misterioasă pe care o pronunțase după fuga vulpii, atunci când tovarășii lui ghicindu-i melancolia, îi sugeraseră să prindă o alta: "E nevoie de prea multă răbdare, răspunse el, nu pentru a o prinde, ci pentru a o iubi."