Mâna mea de copil
Când am crescut și terminasem primii ani de școală, eu, cu cel mai bun prieten al meu, colindam câmpuri și dealuri, aveam de dus lupte emoționante cu forțele imaginare. Eram frați de cruce și purtam în mâini crengi. Dar într-o zi, s-a întâmplat să plouă și a trebuit să stăm în casă. L-am adus pe Roger acasă la mine. Stăteam în camera mea, și tocmai observam cât de neinteresante au ajuns jucăriile pentru noi. Cum nu le mai dăm nici o atenție. Și asta pentru că în vremea asta jucăriile sunt ieftine, simple și lipsite de importanță. Pot fi aruncate cu ușurință.
Am încercat să ne jucăm atunci cu ele…tot felul de mașinuțe…mici mari, ușoare…am fi vrut una grea, dar nu găsisem decât una mică de plumb, care nu era colorată ci era gri și forma ei era cam grosolană. Nici măcar Roger care nu le cunoștea nu era prea pasionat.
Ne gândeam că am crescut prea mari ca să ne mai atragă jucăriile; dar noi aveam nouă ani și bunicul spunea că el și cu prietenii lui prețuiau jucăriile și se jucau cu ele până la vârsta de doisprezece ani.
Ei bine, până la urmă găsisem un pachet de cărți de joc. Și am tot jucat până obosisem. Și din ilaritate ne aruncam cu cărțile în față, de se împrăștiaseră prin toată casa. Și Roger îmi spunea: „Am fi putut să ne batem și cu filele caietelor de la școală, la câte pagini am scris, am fi putut avea mai multă muniție decât toți popii, reginele și valeții.” Și pe atunci doar râdeam. Până când sa oprit ploaia, și am ieșit să pescuim în bălțile de după ploaie.
Și într-o vacanță am plecat la casa bunicului. Era într-un oraș frumos, mai spre munte. Și cu toții s-ar fi așteptat să hălăduim tată ziua. Dar noi am descoperit o cameră cu toate jucăriile bunicului. Și când am intrat acolo, deși era foarte mult praf, ne-am minunat. Căci jucăriile bunicului semănau mai mult cu realitatea. Erau fețe expresive și vii ale clovnilor electrici care stricați au încremenit cu gura deschisă. Erau mașinuțe și calești dintr-un metal lucios de pe care sărise culoarea sau pe care era rugină. Și când a văzut asta Roger, a strigat: „ …Uite, zici că e o mașină adevărată din cimitirul de mașini.” Toate jucăriile, deși unele făcute stângaci, purtau atâta seriozitate în ele, că nu puteai să le iei în glumă. Și-atunci mi-am spus: ”Uite, de-asta le-a păstrat bunicul, că se vede că nu mai poate să se joace cu ele; dar el le păstrează”
Și pe furiș, eu cu Roger ne-am făcut acolo un loc secret; am curățat fiecare jucărie de praf, am măturat podeaua de lemn. Și petreceam ore jucându-ne, când cu cele electrice care spre uimirea noastră încă mergeau, când cu corăbii, defapt adevărate machete de corăbii pe care parcă ne era frică să le atingem. Și ieșeam mai rar afară chiar dacă nu ploua.
La un moment dat a găsit Roger o cutie cu toate pachetele de cărți ale bunicului…erau atât de multe cărți de joc, că foile caietelor noastre de la școală nu ar putea înlocui grosimea teancului cu cărți de joc.
Ne jucam des acolo…și bunicul nu zicea nimic. Ori știa și se prefăcea că nu știe, ori chiar nu știa nimic.
La un moment dat, am găsit noi o jucărie mecanică, o rățușcă ce se învârtea în cerc, și dacă nu o opreai nu se oprea singură. Se învârtea la infinit; și o numisem
Rața-Naivă. Am așteptat consternați în fața ei, ore să se oprească…și chiar părăseam camera și când ne întorceam ea tot se învârtea. Roger mă întreba din când în când: ”Doamne, se-nvârte ea, se-nvârte, dar când o să-și dea seama?”

Roger stătea lângă camera cu jucării în fața ușii, eu îi țineam urechile, iar el râdea cu obrajii lui plini și rumeni strigând: „tot se-aude!”. Încercam să-l fac să nu mai audă sunetul pe care-l scotea rața când se-nvârtea pe podea. De când o pusesem prima oară, de-atunci se-nvârtea, și se-auzea zgomotul ei pe parchetul de lemn. Eu încercam să-i astup lui Roger urechile pentru că auzind-o murea de râs zicând: „ia uite ce proastă e că încă nu s-a oprit.” Și râsul lui zgomotos putea să-l scoale pe bunicul care ațipise în sufragerie. Și ținându-i urechile îl întrebam: „mai auzi?” Și el cu un scâncet înecat de toiul râsului de-abia spunea: „Da”
Cât m-am chinuit cu el în noaptea aia să-l opresc din râs…nici eu nu mai știu, dar de fiecare dată când ne aminteam, mai ales seara, ne apuca râsul pe-amândoi și Roger zicea: „Bine că nu mai doarme bunică-tu”
Și într-o zi, când Roger era în sufragerie, eu eram în camera cu jucării. Am auzit vânzoleală la el în sufragerie, și cum m-a strigat; atunci de grabă am alergat și din greșeală am dat cu piciorul peste rățușcă. Mă grăbeam și nu am putut s-o așez la loc…așa că a rămas cu picioarele-n sus. Și culmea era că încă dădea din picioare ca și cum u ar ști că stă răsturnată. Ca și cum ar crede că mai are podea sub picioare. M+am amuzat și am zis să-i spun și lui Roger și să-l chem să vadă după ce îmi spune el de ce mă chemase.
Când am ieșit din cameră am trântit ușa grăbit parcă lăsând în urmă așteptarea și dorindu-mi să mă-ntorc cât de repede.
Credeți-mă că aia a fost ultima dată când am pus mâna pe clanța camerei cu jucării. Asta nu din propria mea voință, căci eu eram dornic să mă-ntorc, ci pentru că viața m-a purtat așa.
Atunci când am coborât în sufragerie, Roger mi-a arătat că venise un unchi de-al lui pe care noi îl îndrăgeam foarte mult și care era marinar. Venise să ne ia într-o călătorie pe mare de câteva zile. Ne-am făcut bagajele pe loc în timp ce-l întrebam despre o mulțime de lucruri nepuând să ne luăm ochii plini de admirație de la el. Mi-am luat rămas bun de la bunicu în grabă căci nici acum nu-mi aduc aminte ce i-am zis.
În excursia asta am văzut multe, și parcă am uitat de tot restul vacanței. Eu a trebuit să plec acasă după patru zile iar Roger a rămas cu unchiul lui. O perioadă mare de timp nu ne-am văzut…până am început școala…Și anul acesta școlar ne-a dat multă bătaie de cap, mai ales că erau multe competiții și concursuri, iar noi ne-ntreceam mereu între noi.
Dar în vacanța asta Roger a plecat cu unchiul lui, iar părinții mei nu m-au lăsat și pe mine. Îmi scria Roger foarte des, și-mpărtășea cu mine toate bucuriile și nebuniile de-acolo; ba chiar mai mult, îmi dădea și amănunte tehnice ca să-mi imaginez mai bine. Mi-am petrecut foarte mult din vacanță citind și scriind scrisori.
Deja începusem să cresc și apăreau multe lucruri noi în viață. În vacanță am mers iar la casa bunicului din spre munte, dar Roger nu a putut să vină. Întâmplarea face că stătea acolo în gazdă o fată cam de vârsta mea. Și m-am îndrăgostit atât de tare de ea…nu făceam decât să o spionez, să-ncerc să-i adresez vorbe, uneori chiar să mă plimb cu ea.
Când mă retrăgeam în cameră mă gândeam la ea…îi scriam lui Roger scrisori lungi în care îi descriam toate trăirile mele, toți fiorii pe care mi-i dădea părul ei încârlionțat și lucios, fața ei albă, obrajii ei roșii, care odată s-au înroșit din cauza mea. Eram nebun…nici decum nu mi-am adus aminte de amărâta cameră cu jucării care cred că încă păstrase presiunea de-atunci cu care am deschis ușa…siguranța de-atunci…că mă voi întoarce…
Au trecut ani și nu am mai vrut să trec pe la casa bunicului pentru că știam că iubirea mea nu mai era acolo; nu suportam să văd locul gol.
Nu am trecut mulți ani pe-acolo, până când m-am făcut mare de tot și am ajuns scriitor și director al unei edituri…Roger…navighiază. Doar el dintre noi doi a ajuns navigator.
Deci vă zic că de-abia acum mi-am adus aminte de camera cu jucării; pentru că ați descoperit-o voi doi și m-ați chemat aici. Vă spun că sunetul pe care-l auziți înăuntru și vă sperie, nu e urmă de fantomă, ci e sunetul Raței-Naive care până acum, după atâția ani, încă dă din picioare, fără să știe că stă cu capu-n jos; ea crede că se-nvârte. Mă-ntreb, dacă a tot dat din picioare, oare mai știe care e stângul și care e dreptul? Cum să știe dacă nu știe ce e aer și ce e podea? Și dacă nu aș fi răsturnat-o atunci, oare câte mii de cercuri ar fi făcut? Cred că mai mult de o mie de mii de cercuri. Eh… acum nu-mi mai vine să apăs pe clanță. Poate toată așteptarea camerei cu jucării nici nu-mi mai recunoaște mâna. Și mâna mea de copil nu mai poate fi adusă înapoi, s-a pierdut pentru totdeauna.
Dar când aud sunetul rățuștei, încă și-acum chiar că mă pufnește râsul! Voi doi?
Voi copii de ce nu râdeți? Așa or fi copii acum, mai serioși. Dar eu când aud sunetul rățuștei, vreau să-l sun pe Roger și să-i spun: „Roger, Rața-Naivă încă nu și-a dat seama!” Și să-l aud prin telefon, cu un scâncet înecat de râs, care de-abia să spună: „da?”
„Da, Roger, Rața-Naivă încă nu și-a dat seama!”

Septembrie 2005