Era odata o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană și nu găsise nicăieri. Făcîndu-se ziua alba, vulpea ieși la marginea drumului și se culcă sub o tufă, gîndindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mîncare.
Șezînd vulpea cu botul întins pe labele dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea rădică puțin capul și uitîndu-se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de doi boi.
- "Bun!" gîndi vulpea. Iaca hrana ce-o așteptam eu. Și îndată iese de sub tufă și se lungește în mijlocul drumului, ca și cum ar fi moartă.
Carul, apropiindu-se de vulpe, țăranul ce mîna boii o vede și crezînd că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: "Aho !Aho!" Boii se opresc. Þăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape, și văzînd-o că nici nu suflă, zice: "Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Tii!... ce frumoasă cațaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi". Zicînd așa, apucă vulpea de după cap și tîrînd-o pînă la car, se opintește ș-o aruncă deasupra peștelui. Apoi strigă la boi: "hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.
Þăranul mergea pe lîngă boi și-i tot îndemna să meargă mai iute ca să ajungă degrabă acasă și să ieie pielea vulpii.
Însă cum au pornit boii, vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. Þăranul mîna, carul scîrțîia și peștele din car cădea.
După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, biniii...șor! sare și ea din car, și cu mare grabă, începe a strînge peștele de pe drum. După ce l-a strîns grămadă, îl ie, îl duce la vizuina sa și începe a mînca, că taaa...re-i mai era foame.
Tocmai cînd începuse a mînca, iaca vine la dînsa ursul.
- "Bună masa, cumătră! Tiii! da ce mai de pește ai! Dă-mi și mie că taaa...re mi-i poftă!"
- "Ia mai pune-ți pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ți-i așa de poftă, du-te și-ți moaie coada-n baltă, ca mine, și-i avea pește să mănînci."
- "Învață-mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele."
Atunci vulpea rînji dinții și zise:
- "Alei, cumătre! da nu știi că nevoia te duce pe unde nu ți-e voia și te învață ce nici nu gîndești? Ascultă, cumătre: vrei să mănînci pește? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurii, vîră-ți coada în apă și stăi pe loc, fără să te miști, pînă despre ziuă; atunci smuncește vîrtos spre mal, și ai să scoți o mulțime de pește; poate îndoit și întreit decît am scos eu."
Ursul ne mai zicînd nici o vorbă, alergă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurii, și-și vîră în apă toată coada!...
În acea noapte începuse a bate un vînt rece, de îngheța limba-n gură și chiar cenușa de sub foc. Îngheața zdravăn și apa din băltoagă, și prinde coada ursului, ca într-un clește. De la o vreme, ursul ne mai putînd de durerea cozii și de frig, smuncește odată din toată puterea. Și sărmanul urs! în loc să scoată pește, rămîne făr de coada!
Începe el acum a mormăi cumplit, ș-a sări în sus de durere. Și-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucida în bătaie. Dar șireata vulpe știe cum să se ferească de mînia ursului. Ea ieșise din vizuine și se vîrîse în scorbura unui copac din apropiere; și cînd văzu pe urs că vine far de coada, începu a striga:
- "Hei, cumătre! Dar ți-au mîncat peștii coada, ori ai fost prea lacom, ș-ai vrut să nu mai rămînă pești în baltă?"
Ursul, auzind că încă-l mai ie și-n rîs, se înciudează și mai tare, și se răpede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strîmtă, ursul nu poate să încapă înăuntru. Atunci el caută o creangă cu cîrlig și începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, și să-i deie de cheltuială... Dar cînd apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac"... Iar cînd anina cîrligul de copac, striga: "Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Și iaca așa, a rămas ursul păcălit de vulpe!