poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6609 .



Șotron
proză [ ]
-continuare-

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Julio_Cortazar ]

2005-11-17  |     |  Înscris în bibliotecă de Mihaela Butnaru




(...)Cu Maga vorbeam despre patafizică pînă ne săturam, pentru că și ea pățea la fel(și poate că întîlnirea noastră era tocmai asta și multe alte lucruri tainice ca fosforul), cădeam necontenit în excepții, ne trezeam în alte tipare, ce n-aveau nimic de-a face cu cele obișnuite, și asta fără să disprețuim pe nimeni, fără a ne crede vreun Maldoror în lichidare sau vreun Melmoths cu privilegiul de a fi rătăcitori. Nu prea cred că licuriciul ar găsi cine știe ce mulțumire în faptul incontestabil că e una dintre minunile cele mai extraordinare ale acestui circ, și totuși e de-ajuns să-i atribuim o urmă de conștiință pentru a înțelege că, de fiecare dată cînd i se aprinde pîntecul, simte ceva ca un fel de străfulgerare privilegiată. Tot astfel, pe Maga o încîntau încurcăturile neverosimile în care nimerea veșnic, fiindcă legile nu aveau nici o putere în viața ei. Era dintre cei care doar trecînd puntea fac ca aceasta să se năruie de la sine sau care își amintesc plîngînd în hohote că au văzut într-o vitrină lozul cel mare cu care se cîștigau cinci milioane. În ce mă privește, mă obișnuisem să mi se întîmple lucruri modest excepționale, nu mi se mai părea îngrozitor ca, intrînd într-o încăpere pe întuneric pentru a lua un album de discuri, să simt tresărindu-mi în palmă trupul viu al unui miriapod uriaș care-și alesese drept culcuș cotorul albumului. Tot felul de lucruri de genul ăsta, sau să dau de scame mari, cenușii sau verzi, într-un pachet de țigări, sau să aud șuieratul unei locomotive, chiar în clipa și pe tonul cuvenit spre a se integra ex officio într-un pasaj al unei simfonii de Ludwig van, sau să intru într-o pissotière de pe rue de Médicis și să dau de un bărbat care urina de zor pînă în clipa în care, ieșind din compartimentul lui, se întorcea spre mine și-mi arăta, ținîndu-l în mînă ca pe un obiect liturgic de preț, un membru de dimensiuni și culori incredibile, și în aceeași clipă să-mi dau seama că bărbatul acela era exact la fel cu altul(deși nu era celălalt) care, cu douăzeci și patru de ore înainte, în Salle de Géographie, disertase despre totemuri și tabuuri și arătase publicului, ținîndu-le cu sfințenie în palmă, bețișoare de fildeș, pene de pasăre-liră, monede rituale, fosile vrăjite, stele-de-mare, pești uscați, fotografii de concubine regale, ofrande ale vînătorilor, uriași cărăbuși îmbălsămați care le făceau să tremure de plăcere înfiorată pe nelipsitele doamne.
În sfârșit, nu-i ușor să vorbești de Maga, care la ora asta umblă, desigur prin Belleville sau Pantin, privind cu luare-aminte pe jos pînă găsește o bucată de cîrpă roșie. Dacă nu dă de ea, o va ține așa toată noaptea, va scormoni prin lăzile de gunoi, cu ochii sticloși, încredințată că va păți ceva groaznic dacă nu găsește dovada aceasta a răscumpărării, semnul iertării sau amînării. Știu ce înseamnă asta fiindcă și eu ascult de astfel de semne, și mie-mi vine uneori rîndul să caut o cîrpă roșie. Încă din copilărie, de cum scap un obiect pe jos, trebuie să-l ridic, cu orice preț, căci de n-o fac, o să se întîmple o nenorocire, nu mie, ci cuiva drag, al cărui nume începe cu inițiala obiectului căzut. Partea proastă e că atunci cînd scap un obiect pe jos, nimic nu mă poate opri și nici nu are rost să-l ridice altcineva, fiindcă oricum nenorocirea se întîmplă. În multe rînduri am trecut drept nebun din pricina asta și e drept că sînt nebun cînd fac așa ceva, cînd mă reped să adun de pe jos un creion sau un petec de hîrtie care mi-au scăpat din mînă, ca în seara aceea cu bucățica de zahăr în restaurantul de pe rue Scribe, un retaurant elegant cu o mulțime de oameni de afaceri, tîrfe cu vulpi argintii și perechi căsătorite bine întemeiate. Eram cu Ronald și Etienne, iar mie mi-a căzut o bucățică de zahăr ce s-a oprit sub o masă destul de departe de a noastră. Primul lucru care mi-a atras atenția a fost felul cum a ajuns zahărul acolo, fiindcă în general bucățelele de zahăr se opresc îndată ce cad pe jos, din rațiuni paralelipipedice evidente. Dar aceea se purta de parc-ar fi fost un bulgăre de naftalină, ceea ce mi-a sporit teama, și am ajuns să cred că mi-o smulsese cineva din mînă. Ronald, care mă cunoaște, s-a uitat spre locul unde ajunsese bucățica de zahăr și a izbucnit în rîs. Asta m-a speriat și mai tare și, pe deasupra, m-a înfuriat. Un chelner s-a apropiat crezînd că-mi căzuse ceva de preț, un Parker sau dantura falsă, dar în realitate nu făcea altceva decît să mă enerveze, și atunci, fără să cer voie, m-am pus în patru labe și am început să caut zahărul printre pantofii oamenilor curioși nevoie mare, bănuind(și pe bună dreptate) că era vorba de ceva important. La masa aceea se aflau o grăsană roșcată, o alta mai puțin grasă, dar la fel de curvă, și doi oameni de afaceri sau cam așa ceva. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi dau seama că zahărul nu se vedea pe nicăieri, și cînd te gîndești că îl zărisem sărind pînă pe lîngă pantofii lor(care se mișcau neliniștiți ca niște găini). Colac peste pupăză, pe jos era un covor și, cu toate că era dezgustător de uzat, zahărul se ascunsese printre fire și nu-l puteam găsi. Chelnerul se lăsă și el în patru labe de partea cealaltă a mesei, și iată-ne, doi patrupezi foindu-ne printre pantofii-găină care acolo sus se porneau pe un cotcodăcit nebun. Chelnerul era mai departe convins că era vorba de un Parker sau un ludovic de aur, și cînd am ajuns de-a binelea sub masă, îmtr-un soi de mare intimitate și penumbră, iar el m-a întrebat și eu i-am răspuns, a făcut o mutră de parc-ar fi picat din lună, dar mie nu-mi ardea de rîs, frica îmi strîngea stomacul și în cele din urmă m-a cuprins o adevărată disperare(chelnerul se ridicase furios) și m-am apucat să înhaț pantofii femeilor și să mă uit dacă nu cumva zahărul se lipise în scobitura tălpii, și găinile cotcodăceau, cocoșii-oameni de afaceri îmi ciuguleau spinarea, auzeam hohotele lui Ronald și ale lui Etienne în vreme ce mă mișcam de la o masă la alta, pînă am găsit zahărul ascuns în spatele unui picior stil second Empire. Și toată lumea era furioasă, chiar și eu, strîngînd zahărul în palmă și simțind cum se amesteca încet cu sudoarea, cum se topea scîrbos într-un fel de răzbunare lipicioasă, astfel de întîmplări se petrec în fiecare zi.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!