Blestem de Marți - prima parte
Blestem de Marți - a doua parte



                    Am rupt tăcerea. „Nu mă impresionzi. Luăm cina iar mâine dimineață plec. Ai avut noroc că nu te-am omorât mai devreme. De fapt te-am iertat. Dar nu accept mila ta, orice înfățișare ar lua aceasta.” „Dar nu e milă! Vreau să ne căsătorim!” Mila a prins înfățișarea dragostei. Pe mine nu mă iubește nimeni iar eu nu iubesc pe nimeni. Nici nu știu ce văzuse la mine. Ea era o prințesă, avea tot ce vroia. Iar eu un pierde vară. Mă amăgesc cu visuri că sunt talentat și că foi face nu știu ce. Financiar, nu am cu ce trăi după o zi pe alta, nu am haine, trăiesc într-o cameră în care plouă, într-un pat care scârțâie când îl ating. Nu am viitor, nimic. Și nici măcar frumos nu sunt. Îmi atârnă coșii pe față de parcă aș fi la pubertate. Sunt chior și ratat. „Și nici măcar nu știu cum te cheamă... și nici ce vezi la mine... de ce? Cum?” „Anca!” „Ce Anca?” aaa... Anca. Auzindu-i numele oftez. Mă așez și tac. Discursul meu de până atunci nu mai avea nici o valoare. Ea, steaua rebelă fugită din galaxie mă iubea pe mine iar eu o trimiteam la plimbare. După câteva minute de tăcere se ridică și îmi dă să gust din ce pregătise: o salată de fructe de mare. Iar apoi: „Vrei să te căsătorești cu mine?” Disperam. „Tot ce vezi în jurul meu nu contează. Nu e milă dragostea mea. Totul are sens. E destin. E fericire iar ea e totul. Îți dau tot ce am dar învață-mă să visez.” Eram emoționat dar trebuia sa realizez că e vorba numai de milă și de nimic altceva.

                    Pentru seara aceea îmi propusesem să aștept să văd ce mai are de spus, poate aflam mai multe despre ea. Eram dispus să o învăț să viseze dar fără a lua nimic în schimb. În seara aceea am învățat ce e dragostea. Eram sătul de fericirea celorlalți. Eram timpul să fiu și eu fericit. Dragostea pe care am învățat-o în seara aceea era diferită... dragostea e doar inocența unor inimi timide care uită să mai bată. Pe mine însă dragostea m-a făcut să fug deși pe toți îi face să zboare. În noaptea aceea am fugit. A vrut să mă sărute și am lăsat-o, a vrut să mă mângâie și am lăsat-o și am mângâiat-o și eu, dar a vrut să facă dragoste cu mine și atunci am fugit... mi-am luat hainele și am ieșit să caut același întuneric. Vroiam să uit... nu puteam să cred că un înger ca ea, o puritate, o inocență vroia altceva, acel ceva care ar putea să o facă umană. Și atunci m-am întors la filozofiile mele despre ființa umană și despre depravările ei și etc, etc. Nu vroiam ca nimănui să i se facă milă de mine. Eu nu puteam accepta mila. Nu trebuia. Atâta lingușătorie din partea ei. Picasem iar în plasă. Nu am ținut cont de ceea ce mi-am propus cu vreo trei săptămâni înainte. Să uit femeile. Eu oricum sunt misogin din fire, oricum sunt convins că nu am nevoie de o femeie lângă mine ca să reușesc să devin cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor. Am ieșit din casă fugind, am ajuns la poartă și am alergat. Numai pădure, întuneric și nimeni, acel nimeni pe care l-am căutat în toate întunericiunile. Nu știam unde fug și mai ales de ce fug dar fugeam...deodată m-am speriat. Cine era ea? Unde m-a adus? A fost primul moment când am fost sigur că totul nu e decât un vis, pentru că eu nu cred în basme telenovelitice. Acum așteptam să mă trezesc, acolo, în patul meu rupt din camera îmbâcsită. M-am oprit și priveam luna, dar nu vroiam să mă uit înapoi să văd cabana sau ce era ea. Am rămas acolo și știam că imaginația mea se va opri. Eram convins că totul nu e decât efectul medicamentelor. „Te-am căutat!” Am tresărit dar nu m-am trezit. „Tu nu ești reală, ești visul meu...doar o poveste pe care inima mea a pus-o aici, pe ecranul ăsta învechit al vieții” Nici sărutul nu l-am crezut real, nimic, nimic... Era un deja-vu al porcăriilor pe care le vedeam la televizor și povești la care pierd timp clasa mijlocie cu senzații de-astea ieftine. Eu nu trăiam o telenovelă. Eram intelectual și renegam tot ce înseamnă telenovelă și manea. Complexul meu de superioritate mă făcea să îi văd pe ceilalți niște gângănii, niște exemplare ratate ale naturii. „Vezi tricoul ăsta?! Aduce numai ghinion, numai vise. Am crezut de fiecare dată dar... acum nu. Tu vrei să te căsătorești cu mine?! De ce? Să mă amăgești și să pleci apoi?! Sebez părăsirea în fiecare Marți... zi de sărbătoare în care beau. O zi blestemată. Mi-am jurat că nu se va mai întâmpla așa... Gata s-a terminat, de fapt nici nu a început ceva. Ce vrei? Ca mâine să mă duc să scriu pe tricou că m-am mai părăsit cineva și acea persoană poartă numele tău? Nu mersi!” „Dar nu mai e Marți, e trecut de doisprezece, e deja Miercuri.” „Da, de unde. E doar o diferență de fus orar.” A doua zi urma să îmi iau lucrurile și să plec. Am acceptat să merg cu ea și să mă odihnesc. O femeie mă intimida dar nu trebuia. O femeie nu trebuia să mă păcălească să fac ce vrea. Eu trebuia să plec.

                    Dar n-am plecat. Am stat și a doua zi și a treia zi... mai tot timpul întins în pat. Și am stat și am tot stat. După un an ne-am căsătorit și apoi s-a născut și băiețelul nsotru. Avea ochii verzi, părul blond și creț. Un înger care mi-a luminat drumul. Când am vrut să îl iau în brațe la naștere mi-a revenit și mâna. Nu era nimic ce îmi puteam dori mai mult. Eram fericit. Realizasem că blestemul zilei de Marți era doar în inconștientul meu. Și că dragostea reușește întotdeauna să dărâme unele trepte ale drumului acesta spre eternitate.

                    Dar nu a fost așa... Ziua de Marți a continuat să mă alerge după mine.

                    În tot timpul acesta scurs de la întâlnirea iubirii am continuat să dau probe, dar nimic. Înțelesesem că nu a sosit încă vremea mea, că mai era puțin. Am uitat să vă spun că mi-a scos un volum de poezie. Iar poezia epilog a volumului era poezia pe care o credeam pierdută la accidentul meu. Atunci nu aveam de unde să știu dar acum realizam că versurile erau pentru ea: „nu-ți cer să vii și nici să te găsesc/nici semn nici urmă să îmi lași/ să știu că ești/ e tot ce îmi doresc!”

                    Aveam totul, aveam ce o ființă umană își dorește, dar ziua de Marți mi i-a luat pe amândoi, și iar eram părăsit într-o zi de Marți. Un șofer dement de tir a intrat în mașina soției care aducea copilul de la grădiniță. Și îmi jurase că ea nu o să mă părăsească niciodată, și mi-am jurat să nu mai fiu vreodată părăsit. De-atunci plâng și plâng și plâng... Și e o zi de Marți ploioasă. Serbez părăsirea. Îmi strâng tricoul la piept și rup volumul pagină cu pagină.

                    Ce rost au visurile de glorie când nu ai cu cine să împarți satisfacția realizaărilor tale? Singur... mai speram totuși, undeva, să mai existe o zi de luni, o diferență de fus orar m-ar fi salvat.

                    Am ajuns în oraș și mi-am cumpărat un tricou.Un tricoul alb pe care viața își va scrie soarta, pe care timpul îl va îngălbeni, pe care ploaia îl uda, pe care lacrimile mele se vor agăța ca niște pete și vor refuza să plece sau să iasă. Nici o ploaie nu ar putea să scoată petele acestea adânci din suflet.

Zi de marți....

Și într-o zi de marți am murit.



Blestem de Marți - prima parte
Blestem de Marți - a doua parte




Primul capitolul al romanului „Diferență de Fus Orar” – Blestem de Marți

scris în perioada 20-22.09.2005