Mijlocul unei zile de toamnă, în care soarele încă își mai revarsă razele arcuite asupra scovergilor pământene, încercând din răsputeri să încălzească cât de puțin băncile umede din parcul Cișmigiu. Nuanțe de verde se combină într-un contrast amețitor cu tonuri de roșu și galben, transformând această grădină într-un adevărat tablou smuls parcă din versurile lui Minulescu. Toneta de la intrarea din dreapta primăriei capitalei, a rămas la fel de ștearsă de vreme ca și acum cinci ani, ca și acum treizeci și cinci de ani, când, pentru prima dată fugise din parcul acela fără a mai avea puterea de a privi înapoi; fără a mai putea pune vreodată pasul în acea mică oază de verdeață atât de aproape de casa în care trăise pentru atâția ani, și din care nu avea să se mute vreodată.

Coborâse să cumpere un ștrudel cu mere de la magazinul de pâine aflat în stația de autobuz de pe Bulevardul Elisabeta. Nu mai știa câți ani trecuseră de când cumpărase primul ștrudel de la magazinul acela, mergând parcă mereu pe același drum, către Facultatea de Matematică și Informatică. Pe vremea când îi devenise profesor, se numea doar Facultatea de Matematică și era una dintre cele mai căutate facultăți. Mergea întotdeauna pe jos, se întorcea întotdeauna pe jos. O singură dată fugise cât putuse de repede de la facultate, iar din Piața Universității luase autobuzul, căci telefonul ce-l primise cu doar câteva minute înainte să o ia la fugă îi dădea de veste nașterea copilului său. Unicul său copil, plecat acum doisprezece ani în Franța, și stabilit acolo. Marilena, fiica lui, era doctor în informatică aplicată, și își găsise unul din cele mai bune posturi din lume in Paris, unde alături de soțul ei, francez de naționalitate, întemeiaseră o familie minunată. Vorbeau pe internet în fiecare săptămână, și în de fiecare dată când vorbea cu ei, nu putea să nu observe strălucirea din ochii fiicei sale. Era fericită, iar el trăia acum din fericirea lor. Mama Marilenei, Aurora, se stinsese la câțiva ani după ce aceasta plecase în Franța. Plânsese mult în singurătatea sa, dar într-un final se obișnuise și se hotărâse, apoi, să își continue drumul, până ce Dumnezeu avea să îl cheme și pe el în împărăția cerurilor.

Se opri la intrarea în parc. Treizeci și cinci de ani în care nu mai pusese piciorul în parcul acela. Aurora știa, și nu în obligase niciodată să își calce promisiunile, jurământul… dar acum, după atâția ani, i se părea ca nu își mai are rostul… În fiecare zi privea cu jind parcul acela, în fiecare toamnă, pașii îi deveneau din ce în ce mai grei în momentul în care se apropia de casă, zărind parcul, iar apoi luând-o pe alea de lângă el, spre a ajunge la umilul apartament din spatele parcului.

Tânărul ocoli liceul Lazăr și intră în parc. Trecu, aproape ca în fiecare zi, pe lângă mulțimea de bătrânei jucând șah. Îndreptându-și pașii către ruinele definite din spatele parcului. Așa i se spuneau acum, înainte nu știa ce fusese acolo, și nici nu îl interesa. Privirea mohorâtă aproape că și-o îngropase deja în pământ, iar pasul îi era greu și târât pe asfaltul umed si murdar. Covoarele tomnatice abia începuseră să se țeasă, iar ploile din ultima vreme le udaseră prea mult.

Își făcu dramul de curaj necesar să se avânte după atâta timp, în ceea ce ar fi numit acum, necunoscut. După ani de zile, pășea în parcul în care jurase să nu mai intre o viață de om. Dar câte vieți trecuseră de atunci… vieți grele de om, vieți încărcate cu atâtea poveri. Intră, privind în stânga și în dreapta, pășind cu greu și timid. Cu fiecare pas, simțea în urma sa un alt pas… la fel de ritmat ca al său, însă lăsând în urmă sunet de tocuri de pantof de femeie. Se schimbaseră multe, multe rămăseseră la fel ca in clipele în care le părăsise. Porumbeii încă mai alergau liberi prin parc, nestingheriți de mulțimea de oameni ce părea să fi căpătat proporții nedefinite, lacul cel bătrân și murdar, mesele pentru șah și aleea pavată cu tei… Chiar și… chiar și ruinele erau la locul lor… Într-o manieră cât se putea de murdară însă, dar rezistaseră timpului mai bine decât rezistase chiar și el. Mâinile îi tremurau, iar pentru o clipă simțise nevoia să se așeze pe una din băncuțele de la marginea ruinelor. Atâtea nume scrise pe pietrele acelea… atâtea declarații de dragoste imposibil de descifrat în teoriile matematice pe care le dezvoltase întreaga viață.

Când o văzu, așteptându-l sus, în incinta ruinelor, tânărului i se oprise răsuflarea. Nici pentru o clipă nu ar fi dat înapoi, de la ceea ce spusese din prima zi în care o întâlnise. Era mai frumoasă decât soarele, mai dulce decât cireșele și la fel de controversată precum toamna. Aproape ca își târî picioarele mai departe; mintea îi zăcea scufundată într-o tăcere înmormântală, iar inima i se oprise în clipa în care făcuse pasul ce îl trecuse de intrarea grădinii.

- Îmi pare rău… Nu mai pot continua jocul acesta de-a iubita. Eu… eu nu te iubesc.
- Ai curajul să îmi spui lucrul acesta, privindu-mă în ochi? Spune! Ai curajul?

Vocea guturală a fetei îl omora, sfâșia lent fiece strat milimetric din inima sa, lăsându-l să pice de unul singur într-o agonie muribundă. El devenise din iubit, el devenise din soare, el devenise din zeu… el devenise o simplă existență ce implora existența divină să îi curme viața…

Bătrânul privea în pavajul ce încă se menținea găurit de vremuri, de dinainte de el… Trăgea din când în când cu ochiul la părul grizonat și ușor încrețit al femeii de lângă el. Timpul își lăsase crunta sa amprentă, a schimbării, și pe chipul femeii ce odată îi fusese cel mai drag episod al propriei vieți.

- Căsătorit?
- A murit… a murit acum câțiva ani buni… Tu?
- Eu l-am îngropat pe al meu acum câteva luni…
- Copii?
- Trei. Două fete, amândouă în Germania plecate, una are 30, cealaltă 27, și un băiat. Tu?
- Eu o fată. E în Franța de doisprezece ani. Anul acesta face 31. Căsătorită acolo, doi nepoței; vorbesc cu ei toți aproape în fiecare săptămână, pe Internet. Ciudată tehnologie… dar folositoare.
- Da… eu nu am apucat să o înțeleg… Sunt mai toantă de felul meu… Știi doar… de pe vremea aia nu promiteam prea multe…
Bătrânul râse ușor, privind-o cu atenție. Încărcată de ani, încrețită de durerile vieții, îi părea la fel de frumoasă ca în clipa în care îi spusese Adio.
- Promiteai mult, erai deșteaptă și frumoasă foc, Marilena.

Soarele de sfârșit de septembrie, se juca pe fețele îmbătrânite și triste, privindu-se amândouă una pe alta. Cât se iubiseră prin vremi trecute… Nu renunțaseră niciodată la dragostea nebună ce îi adusese împreună.

- Să pleci de aici! Să nu mai calci în parcul acesta vreodată. Are să fie parcul durerilor mele!
- Mana… eu…
- Nu vreau să mai aud nimic! Pleacă! Te conjur! Pleacă… Te urăsc!
Tânărul întorsese spatele dezamăgit. Obținuse ce dorise, dar cu ce preț? Plecând, din locul acela, ultimele cuvinte ce le auzise fuseseră ale fetei, iar apoi, ale inimii sale.
- Păcat ca nu am să te pot urî, cât te iubesc!
- Am să te iubesc, adunându-ți iubirea și ura la un loc, am să te iubesc pentru amândouă…

„În oraș-un care plouă
De trei ori pe săptămână
Un bătrân și o bătrână
Două jucării stricate
Merg ținându-se de mână.”
Ion Minulescu

-Îți mai aduci aminte, Marilena, ce vremuri erau... Haide, iubito... Haidem' acasă, căci se face frig, și mă dor șalele...