poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-22 | |
Ediție specială
Vînzători cu parfum de tipar Ioan CREÞU În perioada dintre cele două războaie mondiale, străzile principale ale Bucureștiul și ale marilor orașe ale României erau dimineața, la prînz și seara, locul invaziei mulțimilor de tuciurii, care fluturau ziarele proaspăt ieșite de sub teasc. Erau murdari de cerneală tipografică pînă peste urechi, deseori rupți de foame și cu îmbrăcămintea cîrpită, dar entuziasmul lor gălăgios atrăgea atenția trecătorilor. Școliți în ale jurnalisticii erau vînzătorii de ziare, mai dădeau și explicații cucoanelor sau purtătorilor de pălării, lavaliere și cravate, le mai spuneau, cu dispreț nedisimulat uneori, cine este Titulescu, Brătianu ori Maniu. Luau gologanul și, în fugă, mai povesteau trecătorilor ce mai fac germanii lui Hitler sau cine este Mussolinni, cînd au venit ăia la putere și cam ce este în capul lor. Mici enciclopedii de ziar, silabisind cuvintele boldite sau italice din pagini, ei dădeau lumii știri. Se întîmpla atunci cînd zbuciumul șefilor de ziare și strigăturile secretarilor de redacție către zețari și linotipiști se topeau într-un mazagram, un marghiloman, un șpriț sau o cafea turcească, la una dintre locantele din apropierea tipografiei. Asta e istorie. Dar se repetă în prezent, ajustată la standardul de viață al secolului XXI. Provincialii care tranzitau Gara de Nord prin ianuarie-februarie 1990 rămîneau uimiți de cozile imense care erau atît la tarabe, cît și la vînzătorii volanți. Cu teancurile de ziare pe măsuțe sau în brațe, “ziariștii” țipau cît îi ținea gura, făceau reclamă presei boeme din acea vreme. Pe atunci existau puține publicații, cît să le numeri pe degetele de la mîini. Se vindeau, în schimb, ca pîinea caldă, poporul era înfometat de informație, de scriitură, oricare și oricum ar fi fost ele. Au apărut ziare și în Roman. Prima apariție, “Romanu’ Liber”, a fost scoasă la vînzare în chioșcuri, nu apăruseră, încă, vînzătorii volanți. Odată cu editarea “Cronicii Romașcane” și a “Gazetei de Roman”, în prima perioadă de criză a economiei locale, a apariției șomajului și dezorientării profesionale, a pensionării înainte de vreme, s-au găsit cîțiva oameni care au înfruntat oprobiul public. A vinde ziare, în acea vreme, era echivalent cu o decădere socială fără precedent. Romașcanii preferau să fie șomeri în loc să vîndă ziare. Orgoliu prost înțeles, concepție de proletar: “Eu am fost strungar (frezor, prelucrător prin așchiere, muncitor specialist ș.a.m.d.), cum adică să vînd ziare? Și, pe deasupra, să mai și strig, ca un cerșetor: Luați “Romanu’ Liber”, cumpărați “Cronica”, avem “Gazeta”!”. Preferau să se ducă și să tragă la sapă, la prășit, a vinde ziare nu era o meserie respectabilă, dimpotrivă, era incompatibilă cu secera și ciocanul. Cei care nu s-au speriat de o asemenea ocupație, oameni destupați la minte, acești Vania* ai zilelor noastre, au căpătat, în timp, respectul comunității intelectuale și a cititorilor de ziare. Cunoscători ai publicațiilor, mereu la curent cu știrile, cititori și, deopotrivă, critici de reportaje sau anchete, vînzătorii de ziare, volanți, cei de la tarabe sau de la chioșcuri, sînt niște oameni deosebiți. Volantul Fără îndoială, cel mai vechi și mai cunoscut volant din Roman este Tudorică. Vinde ziarele locale cam de cînd au apărut acestea. Mic de statură, gras și jovial, mergînd încet, să nu se zdruncine, Tudorică își făcea conștiincios datoria, „acoperind” cam tot orașul într-o singură zi. Nu vindea oricui, își făcuse clientela proprie și tare se mai supăra dacă vreun client nu îl aștepta și cumpăra ziarul de la altcineva. Uneori a avut și conflicte cu alți volanți, care se mișcau mai repede. Tudorică este o adevărată sursă de știri, pentru cine stă să-l asculte, chiar și pentru jurnaliști. Știe cam tot ce se întîmplă prin tîrg, lucruri omenești. Nu se pricepe prea mult la politică sau la economie, dar afli de la el cine a murit, cine a mai născut, cine cu cine s-a mai certat, pe care stradă s-a spart vreun canal, noutățile din piață, dacă mai este grevă la CFR. Știri despre oameni și locuri are „ziaristul” Tudorică. Și ți le spune, dar numai cît să-ți faci o idee, dacă vrei să afli și restul te invită să cumperi ziarul. Acum a cam îmbătrînit, e vară și pe căldurile astea nu-l mai țin picioarele să umble, așa că s-a retras cuminte pe un scăunel la complexul de pe Anton Pann. Dar a rămas la curent cu ce se mai întîmplă în oraș, pentru că, așa cum îi stă bine unui jurnalist, întreabă cumpărătorii de ziare ce mai e nou. Tarabagiul La una din tarabele înțesate de ziare și reviste, frumos rînduite, să se vadă titlurile din primele pagini, aflată la capătul dinspre bulevard al străzii Anton Pann, dă oamenilor hrana spirituală cea de toate zilele Florin Rusu. S-a apucat de meseria asta în urmă cu un an și jumătate, după ce a trebuit să se lase de antrenat atleții din motive de sănătate. Timp de 12 ore în fiecare zi, înconjurat de atîtea publicații, vinde și citește. Nu numai că îi place să afle ce mai este nou în Roman, în țară și în lume, dar revista presei este obligatorie în slujba lui. Oamenii vin și îl întrebă cam ce să cumpere, cartierul este locuit de mulți pensionari care nu dau banul pe orice ziar sau revistă. Și Florin Rusu le recomandă ce trebuie, după preocupările clientului, după vîrstă sau ocupație. Doar nu o să sfătuiască un om cu părul nins să cumpere vreo revistă în care se zbenguie copile decoltate. Și nici nu o să-i spună unui client pe care îl știe ocupat de dimineață pînă seara, dar este interesat de știri, să ia vreo publicație înțesată de sfaturi pentru gospodine și tratamente naturiste. Ar ieși în pierdere, pentru că, oricît ar vrea să-și vîndă toată marfa, cumpărătorul și-ar pierde încrederea în recomandările lui și nu ar mai da banii la taraba lui. De vreme nu se plînge, cel care a vîndut aici înaintea lui a avut grijă să împrejmuiască bine taraba, nici vîntul, nici ploaia nici viscolul nu-l alungă acasă. Chiar îi spunea un cetățean, client de-al lui: „Ce-ți pasă, stai aici la adăpost și citești toată ziua”. A zîmbit și el și autorul remarcii, amîndoi știau că nu este chiar așa, dar mai știau că este o meserie frumoasă și nobilă. Nu-i la îndemîna oricui să dai oamenilor informațiile de care au nevoie. Chioșcarul Prin ’91, romașcanul Gheorghe Lovin, a văzut că nu mai merge treaba prin Roman, oamenii erau trimiși în șomaj și sectorul privat nu dădea semne că ar putea oferi locuri de muncă decent plătite. Așa că a plecat la București și s-a angajat, pe bază de convenție, ca vînzător de ziare. Omul, cu școală de maiștri și ani buni de lucru în producție, nu s-a jenat să ofere cititorilor publicațiile dorite. Mai ales că învățase, în copilărie, cum trebuie să se poarte un negustor cu clienții. Pe atunci, la școala generală fiind, vînduse înghețată și sucuri la chioșcul lui dom’ Cucoș, un evreu care era gestionar la prăvălia de la Uzina veche. În București a îndrăgit meseria de vînzător de presă pe care, spune el, nu poți să o faci dacă nu ai chemare, doar nu vinzi cartofi în piață. Acolo i-a mers bine, oamenii au alte concepții despre ziare, sînt interesați să le cumpere, să se informeze, nu ca la Roman, povestește Gheorghe. Prin ’96, reîntors pe meleagurile natale, după o perioadă în care nu a găsit de lucru, s-a angajat din nou la vînzarea ziarelor și revistelor. Mai întîi la „Monitorul de Roman”, unde i s-a dat o tarabă lîngă Roman Vodă. Apoi a lucrat la Vilcomar și după aceea s-a angajat la Compress, unde vinde și acum, la chioșcul de lîngă BCR. Pe lîngă faptul că a învățat să cunoască oamenii și știe să comunice cu ei, fie că este vorba de un țăran sau de un profesor, Gheorghe știe mai bine decît mulți romașcani ce se petrece în lume, în țară și în tîrgul nostru. Asta pentru că citește presa, mai mult pe diagonală, sînt prea multe ziare și reviste. Și a învățat care sînt prioritățile cumpărătorilor de presă, de aceea nu se sfiește să dea sfaturi ziariștilor. De pildă, el crede că menirea unui ziar local este aceea de a încerca să ajute oamenii și comunitatea, scriind despre necazurile lor în paginile care ajung și sub ochii autorităților. Nu a făcut vreo școală de presă, dar știe ordinea intereselor cetățeanului de rînd: slujba, casa, masa. După părerea sa, romașcanul nu este interesat de crime și violuri, de cîte vile are nu știu ce parlamentar sau de faptul că s-a căsătorit Mutu, atîta vreme cît el nu are de lucru, nu are locuință, îi lipsește apa rece sau își zdrobește mașina prin gropile străzilor. Și de aceea oamenii nu prea cumpără ziare care nu reflectă problemele lor. * Vania, iubitul Olguței din celebrul roman “La Medeleni”, un aventurier romantic, capabil de sentimente profunde dar ancorat puternic de realitate și de libertatea sa spirituală, cel care i-a mărturisit Olguței că își va lega viața de “un vagabond... care te iubește”, lucrase o vreme într-un anticariat. Împotriva tuturor regulilor scrise și nescrise ale negustoriei, el nu vindea cărți, ci împărțea opinii de suflet. Dacă cineva dorea să cumpere o carte care lui nu îi era pe plac, ajungea să se certe cu potențialul cumpărător, argumentînd calitatea volumelor pe care i le recomanda în schimb. Vania era vînzător de nobile idei, de spirit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate