Pentru Mircea, tânărul venit din Dor Mărunt, defilarea se sfârșise în scuarul orașului, acolo unde mulțimea încă vibra ca un stup tulburat. Uralele îi răsunau în urechi ca niște colți de lupi care nu-l lăsau să respire. Îl cuprinsese o panică surdă, dar setea era mai puternică decât frica. Gâtul îi era uscat, buzele ardeau, iar singurul loc unde putea găsi răcoare era micul restaurant din parc.
Localul era mic, înecat în fum, cu mese înghesuite și fețe obosite. Aerul mirosea a bere veche și a tutun stătut. Sticlele de limonadă, uitate în soare, aveau o culoare tulbure, neîncrezătoare. Berea însă părea rece, cu promisiunea unei clipe de uitare. Nu mai băuse niciodată cu adevărat, dar defilarea îi umflase pieptul cu un curaj prostesc. Ceru o halbă și se așeză la singura masă liberă.
Prima înghițitură fu amară, dar rece. Nu-i plăcea, însă setea îl împingea înainte. După halbă, ceru o sticlă. Zumzetul localului, ca un stup leneș de bondari, îl făcea să se simtă parte dintr-o lume nouă, adultă.
Atunci un bărbat se opri lângă masa lui, cu o ezitare ciudată, ca și cum ar fi simțit ceva în aer.
— Liber? Pot să iau loc?
Mircea ridică privirea. Ochii străinului erau obosiți, dar blânzi; în spatele lor pâlpâia o neliniște mocnită.
— Da, poftim, răspunse el.
— Tudor, se prezentă bărbatul. Viitor absolvent de facultate.
— Mircea. Student în primul an.
Tudor comandă o bere, iar băutura rece le dezlegă limbile. În jumătate de oră păreau prieteni vechi. Totuși, în vocea lui Tudor se simțea o apăsare, ca o piatră pe care o purta în piept.
— Repet anul trei la Medicină Veterinară, mărturisi el. Am făcut o prostie… una care m-a urmărit tot anul.
Mircea se încordă.
— La un examen, profesorul ieșise din sală. I-am cerut unui coleg să-mi dea un bilet de pe catedră. Mi-a dat biletul 13. Îl învățasem toată noaptea. A doua zi, profesorul m-a întrebat ce număr am. „13”, am zis. Dar biletul 13 fusese furat cu o zi înainte. S-a prins imediat. Asistentul m-a controlat și a găsit biletul adevărat. A urmat consiliu: exmatriculare sau repetarea anului. Am scăpat… dar de atunci simt că ceva mă urmărește. Ca și cum am deschis o ușă care trebuia lăsată închisă.
Mircea simți un fior. Nu era superstițios, dar felul în care Tudor povestea îl făcea să creadă că biletul 13 nu fusese doar o hârtie.
Sticlele se adunau pe masă, iar când barmanul veni să le strângă, cei doi își amintiră brusc de trenul de la miezul nopții.
— Ultimul tren a plecat deja, spuse Tudor. Nu mai avem altul până dimineață.
Mircea simți cum i se strânge stomacul. Nu avea pe nimeni în oraș. Singura soluție era să meargă pe jos, pe calea ferată din apropiere, singura direcție sigură în noapte.
Barmanul, iritat de întârzierea lor, îi alungă cu un gest nervos, aproape speriat:
— Afară cu voi! Întunericul din voi nu-l vreau aici!
Se ridicară greu, sprijinindu-se unul pe altul. Dar înainte să iasă, o femeie neîngrijită, cu un miros greu, se repezi spre ei cu ochii larg deschiși, umezi, febrili. Era nebuna orașului, obsedată de ideea de a naște, deși o afecțiune congenitală nu-i permitea.
— Luați-mă cu voi… v-am auzit vorbind. În noaptea asta urmează să nasc.
Mirosul ei îl izbi pe Mircea, care se îndoi de greață. Tudor făcu un pas înapoi.
— Unde să te luăm? Nici noi nu știm unde mergem, spuse Mircea, tremurând.
Femeia se apropie și mai mult.
— Eu vă pot apăra de urgia locurilor. Calea ferată trece prin satul bântuit… unde niciun tren nu oprește.
Cuvintele ei, rostite cu o siguranță stranie, îi făcură să se privească stingheri. Erau beți, obosiți și fără altă opțiune. Luna nouă veghea cerul, subțire și enigmatică. O luară cu ei.
Drumul pe calea ferată era întunecat. Satul prin care treceau părea o fantomă a ceea ce fusese. Doar cimitirul vechi rămăsese, întins până aproape de șine, ca o rană deschisă. Oamenii locului crezuseră în strigoi, în țărușul bătut în inimă, în suflete rătăcite. Se spunea că, în nopțile fără lună, umbrele morților se ridicau și rătăceau printre morminte, căutându-și trupurile pierdute.
Dar locul ascundea o istorie și mai întunecată.
Femeile însărcinate care muriseră aici nu-și găsiseră niciodată odihna. Pântecele lor, neîmplinit, rămânea deschis între lumi. Pruncii nenăscuți deveneau lumini rătăcite, iar mamele umbre care bântuiau câmpia, căutându-și copilul.
Mircea mergea în față, privind stelele. Tudor venea în spate, iar femeia îi urma tăcută. Deasupra cimitirului, lumini pâlpâiau ca niște făclii pregătite pentru o procesiune funebră. Aerul devenea tot mai greu, ca și cum locul respira printr-o rană veche.
Vântul se întărea. De la distanță, au zărit silueta unei femei, proiectată pe pământ ca o umbră ruptă.
— Aici… aici nu e bine, murmură nebuna. Aici au murit femei cu prunci în pântece. Aici s-a rupt viața.
Un fior îi trecu lui Mircea pe șira spinării. Tudor își făcu semnul crucii.
— Biletul 13… șopti el. De atunci simt că ceva mă urmărește. Poate că locul ăsta…
Nu apucă să termine. Vântul izbucni, trăgând spre el silueta tinerei gravide. La lumina lanternei îi văzură chipul: palid, tânăr, înspăimântat.
Între ei și femeie se strânse o pâclă. Vârtejul se înălța, se strângea, se desfăcea, ca o gură neagră ce înghițea lumina. Tânăra se zbătea, cu brațele întinse, cerând ajutor.
Mircea simți cum inima îi zvâcnește în gât. Tudor rămase încremenit. Nebuna se opri brusc, cu o expresie de groază resemnată.
— O ia… o ia spre moarte, șopti ea.
Apoi, cu o hotărâre neașteptată:
— Seamănă cu mine… Ce tânără e! Trebuie s-o ajut!
Și se aruncă în vârtej.
Mircea întinse mâna, dar întunericul o înghiți. Pământul se cutremură, stelele se stinseră pentru o clipă. În mijlocul vârtejului băteau două inimi: una slabă, una puternică.
Tudor căzu în genunchi.
— E vina mea… biletul 13… am deschis ceva…
— Nu tu ai făcut asta! strigă Mircea. Locul e blestemat!
Apoi, totul se liniști.
Vârtejul se destramă. Pe pământ, în iarba rece, zăcea tânăra, fără suflare. Lângă ea, nebuna orașului, cu o expresie de pace pe chip, ca și cum în sfârșit își găsise odihna.
Între ele, un prunc plângea.
Mircea îl ridică în brațe. Era cald, viu, curat o fărâmă de lumină scăpată din întuneric.
Tudor îngenunche lângă femeia sacrificată.
— Pruncul… e și al ei, șopti el. Ca și cum ar fi născut în sfârșit.
Mircea privi spre cimitir. Pâcla dispăruse. Stelele străluceau din nou. Dimineața se apropia.
— Ce facem cu el? întrebă Tudor.
Mircea strânse copilul la piept. Nu știa. Dar simțea că drumul lor abia începea.
— Mergem, spuse el. Până la lumină.
Și porniră pe calea ferată, cu pasul nesigur, dar cu pruncul plângând sănătos în brațele lor o promisiune că, dincolo de orice blestem, viața găsește mereu o cale.