Parisul m-a primit, ca de obicei, foarte bine. Fanerite își cerea drepturile, însă mă simțeam puțin obosit după turele făcute în Anglia, așa că am lăsat-o pe seama lui Jan, care părea în formă la ora aceea. Considerându-mă ca pe un om bolnav – asta pentru că încă luam pastile –, m-am retras la casa mea în liniște. Dar ceva mă sâcâia, nu mă lăsa să am odihnă, așa că l-am interpelat pe Jan; cine altul?

– Jane, ce faci, omule?
– Dacă ai vreo problemă, o rezolvi cu Alvin.
– Par să am vreo problemă? Nu vezi că sunt liber?
– Dacă nu ai probleme, hai să o încălecăm pe Fanerite, să-i luăm sala.
– Eu cred că ai un fix. Ce-ai cu femeia?
– Prea am muncit la ea, na!
– Nu ți-a plăcut, este!?
– Ba da!
– Atunci?
– Prea se dă mare, dar nu are vorbele mele!
– Jane! Tu stăpânești limba franceză de puțin timp. Ce o să faci când o să vină la tine unul cu un dialect, care te scuipă mai mult decât vorbește? Nici nu poți să-l refuzi, pentru că plătește cât îi ceri. Înțelegi?
– Te bag pe tine în față, na!
– Eu am vorbit cu câțiva din ăștia, recunosc, dar asta nu înseamnă că stăpânesc...
– Vorbesc engleză, toți artiștii cunosc această limbă.
– Pot spune, probabil, dar poate că este unul din ăia naționaliști, care este supărat că nu-i cunoști limba, trecutul, alte de-astea.
– Bine! Spune-mi tu acum.
– A, vroiam să-ți spun ceva legat de Gianina, da...
– Și eu mai am unele vise; chiar simt câteodată că ar fi trebuit să o lăsăm acasă, doar era din părinți români.
– Era născută aici, Jane.
– Da.
– Cam același lucru simt și eu; parcă-mi lipsește ceva în casa aceea.
– Eu, în continuare...
– Da, Jane! Dacă este printre noi și te vede?
– Ești dus! Până și fumul a dispărut, doar un pumn de cenușă, atât!
– Sunt de acord, dar eu vreau să aduc cenușa acasă.
– Crezi că te va liniști?
– Nu știu, încerc.
– Parcă ziceai că vrei să te dai la Maria. Ce o să spună fata dacă vede urna cu cenușă?
– Ce vrea ea.
– Eu zic mai întâi să discuți cu ea.
– O să o fac... după.
– Ești nebun!
– Ha, ha, ha! Nu iau tratament!
– N-ai nimic, nu știu ce i-a venit lui Alvin cu tratamentul!
– Da, nici eu. Mergi cu mine?
– Acum, ce ți-a venit?
– Ha, ha, ha! Ți-e frică de un pumn de cenușă!
– Hai! Pe tine să te văd cum dormi cu ea în casă!
– Ca și până să moară!

Am luat vasul cu cenușă, lăsând o hârtie groparului, pentru cazul în care se interesa cineva de aceasta. În sufrageria mare era un șemineu din piatră, în care erau așezate tot felul de cutii cu jucării de-ale Ceciliei, pe care Margareta nu a vrut să le ia, în speranța că, în felul acesta, o să revadă casa. Deasupra nu erau mici tablouri sau mari, nici poze cu cei din familie, doar niște vaze răsuflate, din pământ, probabil aduse din țară de către părinții Gianinei. Am pus vasul în mijlocul vazelor acelora, mai mici în comparație cu urna Gianinei.

Noaptea următoare, spre surprinderea mea, nu mă mai bântuia; am dormit toată noaptea neîntors. Dimineață, m-am trezit, mi-am luat cana și un curs de grafică în grădină. Răcoarea aceea chiar mă mulțumea; venea iarna, toamna era pe sfârșite, dar, cum niciodată nu pot duce tihna până la capăt, aud soneria de la poartă.

– Jane, e deschis! Poți intra! Nu te bate cenușa!

Nu intră nimeni; de-acum nu se mai auzea soneria, doar bătăi cu pumnii în poartă. Am deschis.

– Alistar!
– Tanti Margareta! Ce s-a întâmplat?
– Maria!
– Ce a pățit? Haideți să stați jos! Liniștiți-vă!
– A leșinat! A luat-o salvarea!
– Păi, nu îl aveți pe Jan acolo? El este tatăl Mariei!
– Știi foarte bine unde este! Eu nu mă duc acolo!
– Adevărat, nici eu nu mai am tragere.
– Alistar!
– Nu plângeți! Fata este tânără, în putere!
– Alistar!
– Mergem la ea.

Spitalul era în apropiere, cel la care lucrase Gianina, așa că am luat-o pe jos, sunându-l pe Jan, care nu răspundea. Ajuns acolo, lumea mă cunoștea deja de la valurile pe care le făcusem cu Călin, până să fie transferat. Margareta tăcea cu mâna la gură, rămânând pe hol, iar eu am urmat un cadru medical care mi-a spus că a făcut o peritonită cauzată de o apendicită netratată la timp. Tocmai ieșise din operație, așa că mi-a arătat-o prin fereastra unei uși de la Reanimare: era pusă pe aparate, iar pronosticul mi-l putea da doar după douăzeci și patru de ore; acum depindea doar de corpul ei, de cum va lupta. El făcuse totul ca la carte. Eram gata să pic de emoție; medicul a văzut că m-am schimbat la față.

– Domnule! Trebuie să fiți tare pentru mama ei; femeia este sfârșită.
– Aveți dreptate!
– Ce rudă sunteți cu ea?
– Prieteni de familie.
– Înțeleg că tatăl a părăsit-o.
– Da, fata este majoră, domnule! Poate prea încercată.
– Am înțeles. Nu, am zis asta doar pentru că am văzut femeia fără apărare.
– Sunt aici, iar tatăl biologic o să apară și el.
– Aha, foarte bine! Atunci știți ce aveți de făcut, sper!
– Da, o să o liniștesc eu. Știu că legea nu vă dă voie să faceți asta, dar eu pot minți frumos.
– Mulțumesc! Asta voiam să aud de la dumneavoastră.

Margareta plângea pe banca din hol, cu mâna la gură.

– Alistar!
– Stați liniștită, tanti! Nu-i decât o banală operație...
– Operație! Ce operație?
– Liniștiți-vă! Doar o nenorocită de apendicită, probabil că ați făcut și dumneavoastră. Chiar și eu, doar o banală operație, nimic altceva.
– Unde este?
– Abia a ieșit din operație, nu este voie să o vedem acum. Vă pot asigura că doarme foarte frumos.
– De ce nu simt asta?
– Doar un instinct matern ieșit din comun, tanti Margareta. Nu are rost să vă panicați; venim mâine, când o vom găsi veselă.
– Nu știu ce să zic, mai bine așteptăm aici.
– O să doarmă până dimineață, nu are rost să fim dați afară; mergem acasă.
– Du-te după Jan, el are sânge rece, știe ce să le spună doctorilor.
– Negreșit, cu condiția să plecăm împreună.
– Numai dacă o văd ca tine, măcar.
– Am să vorbesc cu doctorul.

Bineînțeles că nu a acceptat, pe motiv că se contaminează locul, iar materialele de protecție erau insuficiente la ora aceea, așa că am luat drumul către Fanerite, lăsând-o să se ducă acasă.

– Sărut mâinile, frumoasă Fanerite!
– Alistar, copile! Greu ajungi la mine!
– Recunosc! Totuși, cel care poartă toată vina este Alvin, care mi-a interzis efortul pe durata acestui tratament.
– Sărăcuțul de tine!
– Jan?
– Nu este la mine, dar ce s-a întâmplat? Te văd un pic agitat.
– Maria, din păcate, este la spital; a fost operată de urgență, o peritonită urâtă.
– Săraca! Chiar nu știu de Jan.
– Nu răspunde nici la telefon.
– Nu știu ce să zic; câteodată îi vine bâzdâcii pe câte o clientă, de parcă eu nu-i dau de-ajuns!
– Credeți că e posibil?
– Probabil, dar mai mult ca sigur nu. Cred că este în vreo discuție de afaceri cu cineva, mai degrabă.
– Da, poate.
– Da, că-i venise nebuneala să-mi cumpere afacerea, spunându-mi că a sosit momentul să mă odihnesc!
– Și?
– Nenoro... noroc că mai umblă să-mi regleze câte ceva, că-l...
– Sper că nu i-ați arătat asta?
– O, nu! Ție îți spun, doar ți-am spus!
– Am înțeles. Dacă apare să mă caute, mergem împreună la spital.
– Negreșit, Alistar.

M-am înființat la Cordel, dorind să vorbesc cu Calistrat, dar Marmel mi-a spus că nu e niciunul acasă și, mai bine, pentru că mă urăște de moarte Cordel. Întrebând-o de Jan, mi-a spus că nu l-a văzut de la înmormântare. Acasă am stat liniștit până la lăsarea serii, când m-am năpustit pe ușă către casa lui Jan, care era de negăsit. Am pornit către Fanerite, unde am avut același succes. Întorcându-mă, am intrat în cârciumioara din vecinătatea casei mele, dar mi s-a părut rece și pustie, așa că am luat drumul spitalului, așezându-mă liniștit pe banca de pe hol. În cele din urmă, doctorul, îmbrăcat în civil, a trecut pe lângă mine în drumul lui către casă.

– Cazul nu este ușor, domnule!
– De ce spuneți asta?
– A fost resuscitată deja, nu știu ce să spun.
– Este tot la terapie intensivă?
– Am mutat-o într-un separeu, pe aparate. Dacă credeți că ajută, puteți sta lângă ea.
– Se poate?
– Am spus-o! O să vă conducă cineva de la Recepție; rămâneți aici.
– Mulțumesc!

Imediat ce am văzut-o, am dat să plâng, dar pregătirea din azil nu m-a lăsat, conștientizând că m-ar putea auzi. Atunci m-am așezat lângă ea, vorbind vrute și nevrute până către ora două noaptea, când probabil m-a luat somnul și pe mine. M-am trezit dimineață cu o mână jucându-se prin părul meu.

– Hai, îndrăgostitule, ieși pe hol, ți-ai făcut treaba!
– Da, doamna asistentă! Când pot reveni?
– Imediat ce termin.

Așteptarea mi s-a părut un car de ani, pentru că era ceva de muncă la Maria, fiind repusă în funcțiile naturale. Timp în care a venit și Margareta, însoțită de o asistentă.

– Cum este, Alistar?
– Foarte bine, Margareta, puțină igienă.

Asistenta mi-a făcut complice cu ochiul, îndepărtându-se.

– Tot n-ai dat de Jan?
– Nu, nici de Calistrat.
– Ai fost la Cordel?
– Da, la carmangerie a venit?
– Da. A fost de noapte. Nu ne-am întâlnit, sunt schimbul doi.
– Am înțeles.

Asistenta, ieșind pe hol, a văzut că mai apăruse un vizitator, schimbând priviri cu subînțeles, făcându-mă să înțeleg că nu e bine să intre Margareta.

– Doar din ușă, vă rog!
– Margareta, să o ascultăm pe doamna asistentă.
– Da, destul de bine și așa.

Se vedea destul de bine suferința, dar m-am înveselit pe dată făcându-i cu mâna lui Maria, care a ridicat și ea, la rândul ei, mâna către noi. Margareta a dat să bufnească în plâns, dar i-am luat fața cu corpul, împingând-o dincolo de tocul ușii.

– Margareta! Nu-i frumos! Trebuie să îi arăți că ești optimistă.
– Iartă-mă! Pare mai rău decât o apendicită.
– Ei, pare, Margareta! Este puțin mai sensibilă.
– Eu știu!
– Uită-te la mine! Doar pe tine te are mai aproape, trebuie să fii tare!
– Am înțeles! Vrei să mă protejezi?
– Margareta! Problema e că o să se facă bine.
– Mă bucur, îți mulțumesc!
– Deci, fii mai pozitivă, te rog!
– Am înțeles, Alistar.
– Nu uita, supărarea ta îi face rău!
– Da, Alistar.

Am ieșit împreună, mergând în bocetele ei până aproape de cârciumă.

– L-ai căutat aici? zise Margareta, oprindu-se din plâns.
– Da, ieri. Mă duc și acum să-ți iasă din grijă.
– Of!
– Nu este, Margareta. Du-te acasă, o să vină Cecilia de la școală.
– Mă duc. Acasă la el am fost dimineață, înainte de a veni la spital.
– Nu știu ce să zic.
– O fi cu treburi! Așa face când miroase vreo afacere.
– Poate.
– La cimitir ai fost?
– Două zile în cimitir!
– N-are cum, ai dreptate!

Am dormit neîntors până la două noaptea, când a sunat telefonul.

– Alistar, de ce m-ai sunat?
– Maria este destul de grav în spital, o peritonită urâtă, dar a trecut de noapte. Nu-i spune încă adevărul lui Margareta.
– Am înțeles.
– I-am spus că are doar o apendicită banală.
– Da.
– Unde ești, tăticuțule?
– O fugă până acasă, la fete.
– Deci ele te-au făcut să nu răspunzi la telefon!
– Da...
– Jane! Zi!
– Amaris...
– Ce-i cu ea?
– Mai are ceva de vânzare.
– Ești nebun! Ți-am spus să te liniștești, acum ai cu ce trăi, omule!
– Da.
– Presimt că mă minți!
– Vin la Paris.
– Dacă ai treabă, fac față! Poți să-i spui asta lui Alvin!
– Bine.
– Câte ai găsit?
– Vedem, nu-i bătut în cuie.
– Jane, Jane! Alvin este de acord să le administreze?
– Cred că da.
– Bine, Jane, o să-i spun lui Margareta să se liniștească.
– Așa să faci.

Trecuse aproape o lună, iar Jan încă făcea pe ocupatul cu afacerile sale. Maria era pe cale să iasă din spital, de-acum. Margareta se consola cu gândul că toate sunt bine, mergând mai departe, iar eu îmi găsisem câteva firme de pus la punct, muncind liniștit; chiar nici nu mai simțeam că Gianina este în casă cu mine. Era destul de frig când au externat-o pe Maria.

– Vreau să locuiesc la tine, Alistar.
– Ai vorbit cu Jan?
– Nu, cu Margareta! Mama mea, tații să-și vadă de munca lor!
– Înțeleg, însă știi că Jan ne poate face ce vrea el.
– Sună-l!
– Ba nu! Este voința ta.
– Lașule!
– De ce sunt laș? Iată-mă la marginea patului tău, dar nu vreau să-mi fac dușman un moș nebun.
– Unde este până la urmă?
– El zice că în Anglia, dar nu cred.
– N-am putere să merg după el.
– De ce?
– Să-l scuip în față!
– O, nu!
– Cum a devenit el tatăl meu așa, peste noapte? Ba mai mult, mi-a adus o soră cadou! De ce nu i-a dus-o lui Aurora?
– Știi foarte bine de ce.
– Atunci?
– Sun-o pe mama ta, măcar.
– Acum este la serviciu, că venea săraca!
– Oricum, până îți termină documentele, cred că apare și ea.
– O, așa de greu!
– Da.
– De unde știi?
– Nu mă întreba.

Ne-am întâlnit cu Margareta pe drum, eu susținând-o pe Maria.

– Mamă! Gata serviciul?
– Da, puișorul meu.
– Vreau să fac ceva, dar promite-mi că nu te superi pe mine.
– Te ascult.
– Vreau...
– Nu mai puțin, Maria. Tanti Margareta, ați vorbit cu Jan?
– Da, în cele din urmă.
– Unde v-a zis că este?
– Nu mi-a zis, doar că are o afacere care trebuie terminată și este nevoie de el acolo.
– Am înțeles.
– Mamă, vreau să locuiesc cu Alistar.
– Fără cununie! Nu se cade! Eu îmi cresc altfel copiii.
– Nu mai trăim vremurile acelea. Nu am fost singură la Alistar, în concediu?
– Eu știu!
– Aici suntem la Paris, mamă.
– El vrea?
– Întreabă-l!
– Doamnelor, dacă voința voastră asta este, atunci sunt de acord.
– Ce galant! Vezi, mamă!
– Atunci cum facem, Alistar?
– Doamna Margareta, accept propunerea domniilor voastre.
– Cu o condiție, copii!
– Care? zise Maria.
– Ca în două săptămâni să vă cununați.
– Asta vedem, mamă, pe parcurs.
– Bine! Alistar, să fii om!
– Da, doamnă.

În cele din urmă, l-a prins și Maria la telefon pe Jan, explicându-i situația, dar mai ales dorința ei. Chiuit ușor, sărutându-și mama, m-a tras către casă.

A acceptat cu greu, dar cu zâmbetul pe buze, ceea ce mi s-a părut un pic bizar: locul Gianinei în sufragerie. Deocamdată dormea în camera ei, pentru a se reface; încă era în concediu medical. Când era frumos afară, o scoteam la aer, ținând-o de mână, uneori cu câte un scaun pliant când aveam planșele la mine, privindu-mă tăcută cum lucrez, de pe scaun.

Mai trecu aproape o lună; armonia dintre noi era din ce în ce mai frumoasă, mai ales că Maria începu munca. Acasă, eu munceam la dosarele mele, iar ea își mai aducea situații de încheiat câteodată; însă, uneori, finisam câte o planșă, mai ales când era frumos afară, cu o cafea alături.

În una din zile, i-am propus să ne logodim, așa cum se face de obicei.

– Ha, ha, ha! N-ai cui să mă ceri?
– Ai dreptate! Unde o fi Jan?
– La cucuiata! Nu vezi că nu vrea să ne spună.
– Ce-ar fi să mergem în Anglia după el!
– Eu încă...
– Da...
– Doar n-ai de gând să mă lași singură!
– Nu, stai liniștită.
– Și tu! Avem timp.
– Ai dreptate! Doar suntem împreună, ce ne mai trebuie!
– Așa este.

Plimbările pe care le făceam în căutarea noilor cadre, pentru a prinde lumina necesară, ne aduceau mai aproape unul de altul; sărutările nu mai conteneau, eram fericiți. Atunci când lucram la câte o planșă, nu doar mă privea ca de obicei, aveam dialog, unul care mă încânta. Lucru curios: nimeni nu a zis vreodată că este supărat de urna Gianinei; ba chiar, uneori, o priveam zâmbind, aducându-mi aminte de serile frumoase de la cârciumioara unde nu mă puteam duce încă.

Buzău
DragoÈ™ NONCIU