— Alo! Maria!
— Bună! Sunt în aeroport, Alistar.
— În țară?
— Da.
— Vin acum.
Nu mai găseam hainele, parcă nimic nu stătea pe mine; într-un final, am ajuns.
— Maria!
— Alistar!
— Singură?
— De ce, n-am vârstă?
— Ha, ha, ha!
Drumul până acasă l-am făcut spionându-ne reciproc; parcă niciunul nu avea curaj să deschidă subiectul, nimeni nu voia să-l supere pe cel din fața sa.
— Aici a murit…
— Afară, pe terasă.
— Știi că tata…
— Mi-a spus Mirela.
— A, Dacian este internat, destul de grav. Poate vorbești cu Jan s-o ajute pe Mirela, în caz de…
— O să o fac.
— Nu știu, am un sentiment ciudat știind că aici a murit…
— Și eu uneori, recunosc, dar mă consolez cu faptul că a fost afară.
— Înțeleg. Am plecat de acasă cu gândul că…
— Știe Jan?
— Da, chiar el mi-a cumpărat bilet. Nu te-am sunat, voiam să-ți facem o surpriză.
— Chiar simt totul ca pe o surpriză, Maria.
— Da. Voiam să spun că am plecat de acasă cu gândul să-ți spun multe, dar acum parcă s-au estompat în mine.
— Recunosc, de când mi-ai dat telefon că ești în aeroport, am gândit la fel.
— O! Pot spune că este ceva pervers la tine să nu ai cuvinte în fața unei femei.
— Ha, ha, ha! Dar această femeie nu este orice femeie și, apoi, nu vreau să te cuceresc doar pentru o noapte, Maria.
— E greu prima dată, după aceea…
— Ha, ha, ha! Nu știu ce să zic.
— N-ai altă casă aici?
— Nu, doar la părinți. Tocmai de aceea am convenit cu Jan să-i cumpăr casa aceasta.
— Ai vreuna goală acum?
— Din păcate nu, dar pot să te duc la Mirela; am cheia de la o casă de oaspeți de acolo.
— O! N-ar fi rău!
— Da, ce are casa asta?
— Nimic. Prea multă opulență.
— Nu înțeleg! E o casă normală, Maria.
— Da, numai că știi casa de la Paris…
— Să nu începi, doar ești născută în țară, nu?
— Da, nici nu mă gândeam la altceva, dar este modestă.
— Este la Paris, iar voi sunteți muncitori.
— Da. Îmi place Parisul.
— Și mie.
— De ce n-ai mai venit?
— Știi bine de ce.
— Și eu am îngropat, Alistar.
— Nu de asta. Jan… chiar așa, cum de ți-a dat voie să vii la mine?
— A spus că vrea un troc.
— Nenorocitul! Își vinde…
— Nu mă vinde nimeni!
— N-o să-i dau fata și soția niciodată! Sunt libere dacă nu mai lucrează, i-am spus-o și lui.
— Fata oricum termină facultatea, după aceea o să înceapă o viață nouă, iar Aurora a îmbătrânit, dragă. Ce te costă să spui că faci trocul?
— Nimic! Doar orgoliul meu tâmpit. Dar la cum îl știu pe Jan, este în stare să-și pună fata la treabă.
— O! Asta cu orgoliul… dar cu munca în folosul lui Jan, poate că s-a mai deșteptat și fata.
— Cum s-a deșteptat și Gianina.
— Cred că era… poate că se lăsase, altfel nu putea iubi atât de mult.
— De ce nu s-au luat? Acum am fi fost deja o familie, eu le-am dat voie.
— De ce, de ce! Jan…
— Totdeauna trebuie să fie Jan, Jan…
— E tatăl…
— Taci, taci!
— Zici că plecăm?
— Nu. Am ceva de terminat. Cât timp ai?
— Două săptămâni.
— Atunci avem timp. Odihnește-te, Maria. Iartă-mă, mi-am ieșit din fire…
— Stai liniștit. Mi-a plăcut expoziția cu Brașovul.
— Mă bucur.
— Da. Fanerite prezenta totul ca și cum tu ai fi ascultat-o. A fost fantastic.
— Ai fost la deschidere, deci.
— Da. Așa îl mai văd pe Jan. De obicei vine în lipsa mea, o „pompează” pe mama și pleacă.
— Calistrat?
— A, nimic! Mama a fost pe la el.
— Tu?
— Am fost și eu o dată, recunosc. Doar m-a crescut, ce…
— Și?
— Face tot felul de servicii lui Cordel.
— Nu mai vine la Carmangerie?
— Ba da! Însă cred că are atât de multe datorii la Cordel, că n-o să-i ajungă restul vieții să le plătească.
— Săracul!
— De ce zici asta? Are ce mânca, unde dormi, iar Cordel n-are cum să-l exploateze altfel.
— Așa este. Mă bucur că vezi totul pozitiv.
— Mi-a spus Jan că părinții tăi stau în apropiere aici.
— Da.
— Du-mă la ei până-ți termini treburile, altfel vom vorbi până voi pleca.
— Te duc și la ei! Ai răbdare.
— Nu, să mergem. Oricum nu mi-e foame și nici somn n-am.
— Să înțeleg că România te stresează?
— Un pic, recunosc.
— Și pe mine la început, acum m-am dat cu munca și am uitat.
— De ce nu desenezi din oraș?
— Nu mă trage. Vreau să încep și parcă nu vrea creionul să alunece pe hârtie.
— Ha, ha, ha! Forțează-l!
— Da, asta știm noi cel mai bine.
— Nu-i așa?
După câteva zile, timp în care mi-am terminat treburile începute înainte de a veni Maria, am telefonat după ea să mergem la Mirela. Drumul până la Brașov l-am făcut spionându-ne în continuare; parcă nu mai era atât de ușor precum în lipsa ei. Respectul pe care trebuia să-l arăt mă obosea.
— Ai vorbit cu Jan?
— Nu, am muncit ca un tălâmb să termin mai repede. Dacă știam că vii, nu-mi luam angajamentele respective.
— Înțeleg. L-au îngropat pe Dacian.
— O! N-am… înseamnă că…
— Nu-i nicio problemă, l-au îngropat la Paris.
— Prea mulți morți în jurul nostru, n-am prea fost pregătiți pentru…
— Da, cam tineri.
— Așa este.
Ne-am instalat rapid, inclusiv nea Miță a fost prompt, aducându-ne tot ce i-am cerut. Câteva zile am cutreierat zona veche a orașului cu planșele în spate, ținând-o de mână pe Maria, care zâmbea binevoitoare de fiecare dată, ținându-mi companie tăcută la definirea vreunei schițe sau chiar la terminarea unei planșe.
— Păi, nu ai scos Brașovul?
— Ba da! Am acasă ceva planșe cu Parisul. Mă gândeam să fac una comună, cu mai multe locuri; atunci când se va strânge o cantitate consistentă, îi dăm drumul.
— Ha, ha, ha! Nu cred că se vor vinde!
— Măcar se vor bucura și ai noștri de ele.
— Asta da.
— Este un oraș în apropiere cu mai multe sate; cică sunt locuri de „luat în creion”.
— Mă îndoiesc. Vrei să mergem?
— N-ar strica.
Săcele era foarte aproape, ușor de abordat. Acolo am găsit case foarte vechi de care nu mă puteam dezlipi; făceam schițe rapid și plecam. Biserici cocoțate pe dealuri înalte, care păreau uriașe de afară, de unde se vedea întreg Brașovul și împrejurimile. Râulețe cu diferite ipostaze: ape învolburate peste stânci albe sau liniștite, cu pești sclipind. Am fost nevoiți să ne luăm cazare pentru că ne-a prins noaptea, însă fiind „calic” de acele locuri, nu voiam să pierd vremea cu transportul. A doua zi am luat-o de la început; numărul planșelor creștea semnificativ.
— În ritmul acesta ai să ai ce scoate acasă.
— Nu prea cred, Maria!
— Hoțomane! Doar nu mi le pui în cârcă!
— Nu ție! Te duc personal la aeroport, de restul se ocupă Jan.
— Așa da, cred că făceam față și eu, dar fie ca tine!
— Ești o scumpă!
— Ba tu!
— Maria!
— Auzi, când am plecat de acasă…
— De acasă!?
— De la Paris, na! M-ai înnebunit!
— Așa da!
— Ești insuportabil! Voiam să spun ceva… frumos, dar nu mă lași.
— Știu ce voiai să zici, tocmai de aceea nu te-am lăsat. Când o fi să fie, o să fie, Maria.
— Parcă nu ești Alistar, fiorosul de la Paris care nu iartă nicio „gaură cu păr sau fără”, vorba lui tata.
— Care?
— Of! Calistrat, normal! Cu Jan nu facem glume de-astea; bine, cu mine nu, poate cu mama.
— Înțeleg.
— De atâta bălăceală, cred că n-ai înțeles nimic! Nu uita, sunt fată majoră!
— Ha, ha, ha! Vine ea și vremea aia. Dacă e să fie, bine, dacă nu, asta e, Maria.
— Ai dreptate!
Ne-au trebuit două nopți de cazare să luăm satele „la mână” pe acolo. Câteodată nu mai știam unde eram, dar nu era nicio problemă, doar ne întrebam: „la deal sau la vale?”, mergând de-a surda, desenând în neștire.
— Cred că ar trebui să faci treaba asta și la Sibiu.
— Nu știu, nenorocitul de Jan…
— De ce-l faci nenorocit?
— Curios, ultima oară asta l-am întrebat și eu.
— Limbajul vostru lasă de dorit, mai ales al tău, Alistar!
— Ai dreptate! Ha, ha, ha!
— De ce râzi? Doar ai terminat o prestigioasă facultate la Paris.
— Adevărat. Voiam să zic că neno… Jan m-a învățat să caut planuri de creionat pe care alții nu prea le-au făcut.
— Am înțeles.
Drumul la întoarcere l-am făcut veselindu-ne, cu toate că știam amândoi că cele două săptămâni s-au scurs. Își luă geanta tăcută, dar, uitând pentru o clipă de toate, sări la gâtul meu, dezarmată. Ne-am sărutat cu patos, așa cum ar fi trebuit să o facem și la Paris, dacă nu eram deranjați de fiecare dată de către cineva.
— N-ai putea să te învoiești câteva zile?
— Nu, am face lucruri la fel de inutile, iubindu-ne în aeroport.
— Ha, ha, ha! Nu pleca supărată, Maria, nu se face.
— Nu sunt supărată. Mă simt minunat. Fiorosul de Alistar, ghici? S-a comportat ca un om.
— Nu știu ce ai văzut tu la mine sau în mine până acum, dar eu m-am considerat de fiecare dată om.
— Prea multe cuvinte! Îți mulțumesc pentru zilele acestea minunate, Alistar.
— Cu plăcere, Maria.
— Mergem?
— Da. Te mai aștept…
— Nu, nu, nu! Data viitoare vii tu, băiatule!
— Ce o să-i spui lui Jan cu trocul?
— Tu să-mi spui!
— Nu m-am așteptat la replica asta.
— Crezi că dacă ți-aș spune să-și bage undeva propunerea, ai fi mai fericit?
— Poate. Tu ce zici?
— Suspansul mă omoară, dar o să-i spun că n-ai acceptat și gata.
— Crezi că o să se enerveze?
— O să-i spun răspunsul tău, de fapt: „nu lucrează, nu plătesc”.
— Ha, ha, ha! Începi să-mi…
— Nu! Nu vreau să-ți semăn, Alistar.
— Așa este. Iartă-mă!
Aeroportul se făcu din nou mic, parcă totul se mișca în jurul meu.
— Alistar, ți-e rău?
— Despărțirile de cei dragi mă…
— Caută-ți un doctor ori evită locul acesta.
— Cum? A trebuit să aduc planșele.
— Ha, ha, ha! Cum vei numi noua serie?
— Alege tu un nume, te rog!
— Ești sigur? N-o să-i convină lui Jan.
— Poate lui Fanerite, da.
— Eu știu…
— Te rog!
— Mă voi strădui. De fapt, am stat alături de tine, practic am muncit cu tine, nu?
— Ai dreptate! Însă nu-i spune asta lui Jan.
— Ha, ha, ha! Ba din contră, o să fie foarte distractiv.
— Eu credeam că numai eu sunt nebun.
— Nu, nu-i adevărat! Eu sunt mult mai nebună! Am o surpriză pentru tine.
— Când o desfacem?
— Când te vei face bine și poți zbura.
— Sunt și șosele.
— Cum știi tu.
— Sau poate mai vii pe la mine.
— Ha, ha, ha! Mi-ai distrus tot concediul!
— Ai avut surpriza cu tine?
— Da. Acum sunt nevoită să o păstrez sigilată în continuare.
— Ai grijă la fundă! Mătasea fuge!
— Te asigur că nimic nu o să o desfacă în afară de tine.
— Să-mi scrie numele pe ea, poate o găsește altcineva.
— Alistar! Acum serios. Ai fobie de aeroport, omule! Mi-a zis Jan că mai ai ceva probleme cu capul, dar nu l-am crezut.
— Da, poate că ai dreptate. Numai că doctorul meu este în Anglia.
— Nu sunt șosele?
— Ba da.
— Nu cred că asta-i problema, nu vrei să pleci de aici.
— Poate.
— Vorbesc cu Jan să-ți trimită medicul acela acasă.
— Nu știu…
— Alistar, mai ai puțin și leșini, mă sperii, omule!
— Nu, nu-i adevărat, mai stau, încă nu s-a deschis poarta.
— Ba da, chiar acum. Șterge-ți transpirația de pe față și sărută-mă.
Cineva îmi bătea în geamul mașinii; nu era decât un copil răsfățat, nervos pe faptul că nu-l bag în seamă, dar mă trezi din leșinul în care intrasem. M-am dat jos să iau aer. Copilul speriat fugi către părinți, crezând că vreau să-l pedepsesc. M-am uitat în oglinda portierei și arătam monstruos: alb ca varul, fără expresie. Mi-am frecat pomeții cu mâinile, dar o senzație de vomă mă încerca. M-am așezat pe bordură, în speranța că-mi revin.
— Nu pot să cred! Te-a sunat Jan? Ce onoare, Alistar!
— Mirela! Ce faci… aici?
— Mi-am luat concediu vara aceasta. Un hotel acolo s-o găsi pentru mine, când o fi pregătită iar de muncă.
— Condoleanțe!
— Da. Ce-ai pățit? Ai văzut…
— Nu mi-a apărut niciun urs la Brașov, doar ce-am venit.
— Așa te vreau! De ce ești aici?
— Am condus-o pe Maria.
— Te-ai dat la „păsărică”! Ha, ha, ha! Da, știu că te-a obosit!
— Auzi! Tu vrei să ajungi acasă?
— Cam da.
— Ai permis?
— Cu termenul expirat, iar de aici nu-mi pot lua o dovadă, cred.
— Nu mă pricep. Eu nu pot conduce atât astăzi, vine și noaptea.
— Mă inviți la…
— Sper că n-ai și tu stafii în cap!
— Auzi, băiețică! Eu am trăit cu una în casă, așa că fii serios!
— Maria…
— A, de-asta ați stat la mine! Ha, ha, ha! De ce nu i-ai spus că s-ar putea să fie Dacian pe acolo? O „pompai” acasă, fraiere!
— Da, n-am făcut nimic! Chiar mi-e rău.
— Mă duc cu trenul! Sunt sătulă de… de-alde voi!
— Stai! Vii la mine sau nu?
— Vin. Doar cu condiția să mă lași să dorm o zi întreagă, după… poți să mă iei pe unde vrei tu!
— Ha, ha, ha! Conduc eu până acasă…
— Mă! Dar a supt tot din tine!
— Lasă…
Acasă ne-am făcut „mangă”. Zicea Mirela că acela era singurul mod de a scoate oboseala cronică din noi, după care am adormit fiecare în camere separate. Eu m-am trezit cu o durere de cad, iar Mirela dormea în continuare. Bineînțeles că am lăsat-o în pace, cum mi-a cerut, vorbind foarte îndelung cu Jan, care mă aduse în stare să plâng.
— Jane! Am să plec în Anglia o perioadă. Mă voi caza la vila neagră.
— Vrei să-l sun pe Alvin?
— Nu, mă descurc.
— Ai bani?
— Da.
— Vrei să-ți dau casa de la agenție?
— Nu! Las-o închisă! Nu ai voie să intri, Jane!
— Am înțeles, copile. Dacă ai nevoie de bani, îți pot trimite din banii tăi; oricum, ce ai scos acum… vor veni alții, Alistar.
— Păstrează-mi-i cum ai spus, omule.
— O să ai nevoie de cineva să aibă grijă de tine. Amaris… știu că ar fi cea mai potrivită, dar cred că a cam îmbătrânit pentru asta.
— Tu te crezi bătrân?
— Nu.
— Atunci? După atâția ani, ți-ai găsit să ții la femeia asta!
— Alistar!
— Stai liniștit, cred că am o profesionistă în vizor.
— Fii atent, Alistar!
— Întotdeauna, tăticuțule!
— Dacă e groasă, mă anunți! Vin să-i zgâlțâi puțin!
— Se știe, tăticuțule!
Nu o zi, ci trei a dormit Mirela. La un moment dat crăpam ușa dormitorului să văd dacă mai este în viață. După aceea, a intrat în baie, ieșind după vreo două ore.
— Ai și tu o friptură pe aici?
— Nu, dar pot comanda. N-am știut când te vei trezi exact, iar pe cea de acum douăzeci și patru de ore am mâncat-o.
— Ha, ha, ha! Să mâncăm!
— Mirela, ce-ai zice dacă am amâna puțin partida de sex?
— Știam că-ți cer și ți-ai zis: „mai bine mă dau lovit!”. Cam cât?
— Eu știu, maximum două, trei zile.
— Ei, nu-i mult! Cu condiția să fie o promisiune, puiule!
— Absolut! Însă promisiunea vine cu o propunere.
— Nu mă mai căsătoresc în viața mea cu nimeni! Așa, dacă mai vrei să mă iei pe la spate când ai tu chef, că înțeleg că acum ești o persoană burgheză, poate!
— Aproape că aș putea spune și eu același lucru, dar…
— Nu mai vorbi! Știu ce vrei să zici. Să auzim propunerea! Nu strica totul!
— Să zicem că aș vrea să te iau pe malul oceanului, într-o vilă de lux…
— Ocean, ocean… e cald?
— Așa și așa.
— Deci în Anglia, nu? Am auzit că ai ceva case pe acolo, dar nu-s închiriate?
— Ba da! Însă am una pe care n-am…
— Ai păstrat-o pentru mine… pupăza din…
— Mirela!
— Până la urmă, de ce vrei să facem atâta drum?
— Pentru că vreau să mă văd cu cineva acolo.
— Bărbat, femeie?
— Și, și.
— Femeia e bună?
— Bătrână…
— A, pe gustul tău! Specialitatea ta!
— Puțin cam trecută de standardele mele, dar dacă bem destul…
— Alistar, mă sperii! Zici că vila e chiar pe malul oceanului?
— Am niște poze, un nisip excelent. Uite!
— O, are pat afară! Nu e rău! Cu o condiție!
— Presimt care…
— Eu nu mănânc pepene decât cu „țencușă”.
— Ei, doar ai auzit de mine la Paris, cunoști marfa!
— Da, mai știu că… uneori îți place să… refuzi, cum a fost cu Gianina.
— Dacă tu ai stat degeaba pe lângă Dacian un car de ani, fata asta a cam profesat un car de ani înainte de a o salva.
— Nu te cred!
— Atunci să-i dăm țencușă, nebuno!
— Nu așteptăm friptura? Glumeam!
O partidă de sex în care am uitat că trebuia să demonstrez ceva pentru a putea beneficia de ajutorul Mirelei; despre ea nici nu pot spune că a avut vreo reținere, pur și simplu am tras cât am putut să ieșim la mal. Fără aer, plini de transpirație, ne-am aruncat fiecare pe câte o margine de pat, suflând ca disperații.
— Atunci Anglia să fie!
— Da, Mirela.
A doua zi pe seară eram deja la Amaris acasă, unde ne aștepta Alvin cu specialistul, care mă luă „la cald” după experiența cu avionul, mai mult plecat în visele mele. Seara târziu am ajuns la vila de pe malul oceanului, urmând ca a doua zi să vină Amaris cu medicamentele pe care urmau să le prescrie cei doi medici.
— Alistar! Vila este nemaipomenită!
— Nu-i așa?
— Facem o baie?
— Nu acum, poate mâine, deja e noapte.
— Unde stăm?
— Camera cu vedere la apă îmi place mie.
— Eu am să stau afară! Sper că nu mă violează nimeni!
— Amaris de multe ori a sperat să fie violată și a plecat acasă dezamăgită.
— Este atât de comod!
— Da.
— Vino! În curând răsare luna, o vedem și plecăm.
— Bine.
Patul era un pic umed, însă doar atât cât să te învioreze puțin. Ne-am luat în brațe ca doi vechi îndrăgostiți, așteptând să vedem luna pe cer, trecând repede peste acea răcoare de pat singur. Sânii ei rotunzi și mari mă îmboldeau în piept, încălzindu-mă.
— Parcă suntem un cuplu, Mirela.
— Pușchea pe limbă! mă împinse Mirela de lângă ea, scuipându-mă.
— Faci rău de tot!
— Te-ai încălzit destul! Păstrează distanța, Alistar!
— O mică partidă…
— Așteptăm luna și ne culcăm.
— Poate…
— Îți vine Amaris, pare foarte voitoare.
— Așa este ea. O bunătate ieșită din comun; chiar și Gianina s-a mirat. Știi ce i-a răspuns când a întrebat-o de ce se poartă așa?
— Bănuiesc.
— Că suntem ființe umane.
— M-am gândit eu.
Dimineața ne-a sculat Amaris; probabil că încă mai dormeam în aerul răcoros de dimineață.
— De ce afară?
— Aici ne-a prins luna, Amaris.
— Nu v-a fost frig? Sau poate…
— Nu. Nu ne-a fost nici frig.
— O! Nici nu vă sculam, dar trebuie să-ți iei pastilele, ai aici și programul.
— Mulțumesc, Amaris! Ce m-aș face eu…
— Ai bucălata asta! Chiar așa… dar lasă…
— Nu! Spune, Amaris?
— Nu ai voie la băutură, dar la sex…
— Ți-am spus eu! Mă duc în apă.
— La ora asta?
— Acum fac baie cei care se pricep la ce este bună apa aceasta.
— Da, nu mă îndoiesc, draga mea! Vin și eu!
— Amaris!
— Ce este, Alistar?
— Mă rog, mergeți! Mergeți!
Cele două s-au dezbrăcat încet, chicotind între ele și trăgând cu coada ochiului la mine. Pot spune că Amaris — nu pentru că aș avea eu vreo tragere — avea corpul mult mai bine proporționat decât Mirela, numai că cea din urmă o întrecea pe Amaris la tinerețe. Nudurile lor din spate, lovite de soare — Amaris mai bronzată, semn că mai stătuse la soare, iar Mirela destul de albă. Nu au încercat apa așa cum ar face orice persoană normală; pur și simplu s-au aruncat în apa învolburată de valuri constante, plăcute la vedere și, bănuiesc, la atingere.
— Hai, Alistar!
— Nu! Abia mi-am luat tratamentul!
— Nici dacă ne vezi din față? zise Mirela, aliniindu-se lângă Amaris.
— Nici!
— Promitem să fim cuminți!
— Poate dacă o spunea Mirela, credeam.
Corpurile lor roșii deja mă făcură să-mi trag mai sus plapuma, dându-mi fiori, dar căldura aceea îmi aduse simțurile în prezent. Instinctul își spuse cuvântul, voința nu mă mai ajută; m-am dezbrăcat și m-am aruncat în valuri. Apa, destul de rece la început, deveni curând confortabilă, la fel ca cele două nuduri vesele care mă așteptau în călduri. Amaris mă prinse din spate, masându-mi fața corpului, iar Mirela mă săruta nebunatic. Bineînțeles că doar un pas a fost până la sex; eu trăgându-le afară din apă, ele ținându-mă pe loc. În cele din urmă, ne-am trântit la buza apei, pe nisip, fiecare luând ce a apucat. Sexul a fost o luptă, adversarii schimbându-se la scurt interval, ținându-mă în priză până ce fiecare dintre noi ne-am atins ținta.
— Ei, așa da!
— Ce a zis?
— Știe ea, Amaris.
— Eu aș bea ceva, zise Amaris, ieșind din apă.
— Fetelor, nu am voie!
— Du-te, Amaris! Până ne pregătești ceva, îl mai iau o dată la frecat.
— Distracție plăcută!
Sforăiam ca un rupt în patul de afară când Amaris mă trezi cu un pahar de apă în mână.
— Medicamentele, băiete!
— Mulțumesc! Acum pot să beau ceva?
— Ai înnebunit!
— Pe ce durată sunt?
— Cred că două săptămâni.
— Unde este Mirela?
— Și-a luat o cameră, sforăiai foarte tare.
— Și tu?
— Eu am băut până acum.
— Nu ai telefonul acela de la distribuitorul de alimente?
— Da, l-am sunat deja.
— Atunci odihnește-te! Îl aștept eu, poate și gătesc până te odihnești.
— Chiar mi-e somn, dar… mai durează una scurtă?
— Pentru somn, atât! Hai, începe tu!
Amaris știa că-mi plac foarte mult scoicile, așa că ele se aflau printre cele comandate. M-am apucat, bineînțeles, mai întâi de bucățile de vită, încingând grătarul. Ambele feluri nu necesitau decât atenție, preparându-se foarte repede. Masa din bucătărie rămase acolo de data aceasta; am aranjat-o cu toate cele necesare, începând de la tacâmuri. Amaris dormea atât de frumos, iar despre Mirela nici nu știam ce cameră luase. Totul era pregătit, fiind concentrat la mici amănunte, precum șervețelele și altele. Se auzi un ciocănit în ușa deschisă ce dădea către terasă.
— Se arde friptura, Alistar!
— Jane! Cât mă bucur că ai venit!
— Să trăiești, fiule! Cum te simți?
— Doar prima zi de medicație, dar anturajul e splendid.
— Am văzut, doarme dusă!
— Nu numai ea!
— O, faci progrese! O ții ascunsă?
— Nu! Și-a luat o cameră, dar nu știu care.
— Cine?
— Mirela.
— Săraca! Chiar merita un tratament!
— O! Și încă cum!
— Deci lucrezi la două niveluri!
— Acum că ai venit tu…
— Ai nevoie de bani?
— Deocamdată am. Ce ai făcut cu planșele?
— Le-am dat pe toate. Exact cum ai spus tu, se pare că sunt mulți munteni pe acolo.
— Ce nume… i-ați pus?
— Maria voia să-i spunem „Baciu”, dar cine știa la Paris de regiunea aceea? Așa că i-am zis simplu „Alistar”, iar numele de „Baciu” regăsindu-se pe planșele aparținătoare.
— Și?
— Mi-a părut rău într-un final că am supărat fata. Maria spunea că vor fi mulți care vor recunoaște locul, și așa a fost.
— O! Ce chestie!
— Jane! Boșorogule! Vino să te iau în brațe! N-ai mai venit pe aici?
— Nu mă vezi, Amaris? Încă arăți minunat! Mai ales dezbrăcată.
— Copilul acesta! Alvin mi-a zis că are nevoie de mângâiere. Omul și-a luat de acasă, dar nu eram sigură de procedeu!
— Înțeleg. Ești o scumpă!
— Hai! Treceți la masă!
— Jane!
— Mirela! Pe tine voiam să te văd dezbrăcată, dar e bine și așa!
— Ha, ha, ha! Dacă ai adus ceva, poate că ai să mă vezi!
— De tine nu știam, însă mi-am dat seama că n-o să comande băutură, așa că m-am pregătit, aducând câte o ladă din fiecare.
— O! Dar cât stai, Jane?
— Mirela! La voi în Ardeal nu se petrece?
— Mă scuzi! Dar noi…
— Lăsați! Pune ceva pe tine, Amaris, și haideți la masă! Se răcește!
— Pudicule! Alistar, nu mă așteptam la tine! zise Amaris, luând o sticlă de tărie și punând-o la gură; o goli cu poftă pe jumătate.
— Mă scuzați! Pot să beau și eu un păhărel?
— Da, Mirela! zise Jan, punând pe masă sticle de vin și tărie.
— Poftă bună!