Însemna să merg mai departe. Asta am tradus eu din viaţa mea. Lucruri mărunte pentru care oamenii bogaţi ar ucide, însă ce era de lăsat şi, mai ales, ce era de păstrat, mă năucea pur şi simplu.
Vara în sudul Suediei, aproape ca în Anglia, probabil clima un pic mai severă, însă nimic nu m-a făcut să lucrez la vechiul meu moft, aşa cum îmi plăcea mie să-i zic. Aşa că m-am întors acasă, vorba vine, cu Gianina de mână, îmbrăţişând-o pe Cecilia. Singurul mulţumit dintre noi nu era Jan, aşa cum ne-am aşteptat după reuşita sa, ci Broască. Cunoscuse extazul în sfârşit; sexul în grup îl făcu să explodeze. Pe buzele lui, atunci când voia să ne facă să râdem, nu auzeai decât simplele cuvinte dintr-un banc răsuflat: „să facem un cerc!”, care ne aducea o stare de bine, de familie îi pot spune, pentru că acolo îţi poţi spune toate cele pe care le trăieşti. Atunci pe care să o las deoparte? Ceva mă făcea să fiu mai greu; chiar nici aia pe care o vehicula Jan, că nu mai erau de nasul meu, parcă nu-mi ieşea la socoteală. Toţi eram atât de liberi împreună, gura vorbea ce voia, însă aici gândul se opri, pentru că mâna făcea ce voia Jan; toate se învârteau în jurul lui, lamentabil.
Poate că vârsta mă făcea să gândesc mai matur, dar ceva mă bloca; chiar nu ştiam ce mă supără, pentru că, analizând, cam toate îmi conveneau.
— Jane, vreau să vorbim între patru ochi, zise Gianina.
— Îţi dă voie Alistar?
— Nu.
— Ori vrei să reiei… activitatea?
— Eşti un porc! Asta eşti! De-asta…
— Zi-mi! Ce vrei?
— Alistar.
— Ce-i cu el?
— Stai de vorbă cu el sau fă ceva, cred că a luat-o pe cealaltă…
— Am observat şi eu.
— Ce-i cu el?
— Poate că eşti o povară prea grea.
— Are mai multe ca mine, nu cred că-i pasă.
— Poate fata?
— Eu îi văd că se împacă foarte bine, ba chiar o învaţă câte ceva, nu cred.
— Nu ştiu.
— Ar trebui să-l duci la un psihiatru.
— Am mai încercat asta în Anglia, omul este sănătos la cap. Nu are nicio restanţă, nu lipseşte la cursuri.
— Deci îl controlezi?
— Sunt şi banii mei, fetiţo!
— Nu ştiu ce să zic. Vorbeşte cu el, Jane.
— Bine.
Cam aşa a decurs invitaţia lui Jan la mine la poartă. Lucru greu de crezut, pentru că, de obicei, mă suna zicându-mi să mă prezint la el.
— Nu mă inviţi înăuntru?
— E burniţa asta, nu te pot ţine în curte, iar în casă nu ai voie.
— Hai la cârciumă!
— Jane, am început şcoala!
— Ştiu.
— Atunci?
— Voiam să mai facem nişte calcule.
— Facultatea este aproape plătită, Jane!
— Aproape ăsta…
— Bine, vin! Să ştii că nu văd nimic!
— Chiar ai ceva!
— Ce tot zici acolo?
— Nimic.
Cârciuma era o veche locaţie, nu departe de casa mea, puţin băgată în pământ, pentru că terenul era de aşa natură. Locul părea din timpul lui d'Artagnan: grinzi uriaşe afumate, pereţi din piatră care parcă vorbeau singuri, ici-colo un tablou simplu, de asemenea foarte vechi, îngălbenit chiar de fumul ţigărilor. Mesele mici, rotunde, în jurul cărora erau nişte scaune cu mânere, destul de comode, cu perne curate, îţi dădeau o stare de familie, de linişte. Lumina difuză te făcea să crezi că e permis orice; chiar dacă te făceai mangă — nu de puţine ori ni s-a întâmplat asta în trecut trupei noastre — nu te deranja nimeni, chiar dacă adormeai şi te sculai a doua zi; erai ajutat să te dregi cu o tărie.
— Alistar, ce facem cu expoziţia de toamnă?
— Ai reluat legătura cu… doamna…
— Doar un ceai!
— Femeia nu-i de ceai.
— Planşele cu Parisul am înţeles că sunt destul de interesante.
— Poate…
— Mă gândeam să mai adăugăm ceva la bănişorii aceia pentru cursuri.
— O să-ţi dau banii la următoarea vară, acum nu…
— Nu ţi-a cerut nimeni niciun ban, de ce te înfurii degeaba?
— Tu ai zis.
— Ce-i cu tine, copile?
— Nu ştiu. Ceva parcă mă roade, Jane. Zici că sunt prins în lumea asta cu forţa. Am analizat singur, voi îmi sunteţi dragi, aşa-zisa familie…
— Crezi că ai merita un alt gen de femeie?
— Culmea e că mă simt confortabil cu Gianina.
— O scoţi în oraş?
— Oarecum, poate acum…
— Încă ţi-e…
— Dacă o judec pe ea, ar trebui să mă judec şi pe mine.
— Mi se pare corect. Oricum, nu neapărat faptul că ai fost garda ei de corp a făcut-o să se liniştească.
— Am înţeles asta, poate şi faptul că recepţionez toate astea un pic distorsionat. N-aş vrea să ajung la bătrâneţe îngrijind…
— E un pic prematur să te gândeşti acolo.
— Da, o simt în coaste.
— Ai avut viaţa prea plină. Când ai avut timp pentru toate astea?
— Nu ştiu, probabil că viaţa asta… impropriu spus de familie, mă oboseşte.
— Eşti prea nemilos cu tine.
— De ce spui asta?
— Femeia nu este decât un bagaj de care poţi dispune cât vrei. Nu o ai pe numele tău, acum pare un pic mai stabilă, deci dacă vrei să o laşi deoparte, se descurcă.
— Dar, pe partea ailaltă, îmi place.
— Într-o căsătorie normală, aş putea să-ţi spun că în fiecare zi trebuie să combini rahatul cu mierea…
— Ha, ha, ha! Ai dreptate!
— Lasă-mă! Numai că aici este un concubinaj…
— Nici măcar!
— Vezi! Ai început să-ţi mai revii!
— O relaţie…
— De ce-mi boceşti acum? Barman! Adu o sticlă de tărie şi pahare!
— Sunt într-un impas foarte mare!
— Linişteşte-te! Vorbim mai târziu, bea!
Am luat paharul de tărie cu mâna tremurând, prinzându-l cu cealaltă; căutam ochii lui Jan, din care voiam un răspuns pe care gura lui simţeam că nu o să mi-l poată spune.
— Tăticuţule!
— Rezistă la facultate, păcat de efortul depus, banii vin şi pleacă.
— Ce vrei să spui?
— După, ne mutăm în ţară. Dacă şi acolo tot aşa simţi, debarci.
— Dacă nu?
— Facem o nuntă ca-n poveşti, presimt că-ţi lipseşte limba noastră, locul nostru e sfinţit.
— Aşa este.
Paharul doar l-am încălzit, lacrimile îmi curgeau fără voie; mă tot bătea pe umăr, bând. Nu-l mai auzeam, totul îmi fugea acasă, la părinţii mei, cu vorbele lor dulci, simple. Locurile acelea urâte, dar pe care le iubeam.
— Jane! Acum ştiu!
— Cred că eşti dus de tot, omule! Asta… nu cred că trebuia să o spun.
— Ai dreptate, dar nu asta este problema.
— Avem o problemă, fiule!
— Jane! Ce-ai, frate?!
— Bine! Te ascult.
— Păi, ştii care este problema?
— Luminează-mă!
— Aici am casă, destul de scumpă întreţinerea, ce-i drept, dar acasă… doar la… părinţi…
— Acum de ce îmi plângi? Nu era bine să o faci pe muteşte, ca înainte?
— Părinţii mei!
— Fără să bei nimic, faci toate astea, Alistar!
— Mă rog…
— Fii atent! Dacă faci nuntă, găsim noi o casă, dar de nuntă, numai a ta.
— Da. Lasă asta…
— Măi, băiatule! Acum ne axăm numai pe facultate! Fanerite ne aşteaptă cu ceva măreţ, restul or să curgă încet.
— Păi, din ce facem casa? Toţi banii mei se duc pe şcoală.
— Ba ai mei!
— Cumulaţi, Jane!
— Dacă mai scoţi ceva, poate!
— Dacă ţi-i dau!
— Deci mergem cu asta înainte.
— M-ai convins! Gianina rămâne la mine!
— Linişteşte-te, fiule! Nu ţi-o ia nimeni!
— Nici dacă este singură?
— E numai treaba ei, Alistar.
— Adevărat, însă poţi ajuta un om şi fără să-l pui să ţi-o ia în gură.
— Aşa da! Mai vii de-acasă!
— Tăticuţule! Ce facem la vară?
— Dacă se strânge ceva mărunţiş, dăm o fugă în Australia.
— N-ai zis că Brody se ocupă de tot?
— Simt că cineva şi-a băgat nasul în treburile mele.
— N-are cine! Chiar dacă nu este ca Susy în privinţa banilor, vreau să zic, femeia e bazată.
— Poate că nu este chiar aşa. Nu-l cunoşti pe şarpele nostru îndeajuns.
— Broască! N-are lipici la Brody, cu toate că i-a cerut şi ei salariul, nu ştiu ce să zic.
— Vezi!
— Joacă mai mult?
— Mult, puţin! Nu-ţi poţi da seama acum, doar ce am venit din Suedia.
— Ai dreptate. De ce nu vorbeşti cu Brody?
— Crezi că n-am făcut-o! Sunt banii mei!
— Şi?
— Cred că ar trebui să te uiţi pe extrasele de anul trecut, eu am făcut-o.
— Poate n-au fost clienţi.
— Eu îl cunosc foarte bine pe Broască, ăsta te face chiar şi la telefon.
— De acord, dar cum îi trimite banii?
— Deşteptul lui tata! Facem extrase la contul lui Broască, mai simplu!
— Fără voia lui, nu putem!
— Atunci?
— Am un coleg care face practică la banca respectivă.
— Fără ilegalităţi, nu vreau să-mi roşească obrazul la bătrâneţe.
— Broască nu este angajatul tău?
— Dezvoltă.
— Facem o cerere către bancă, spunându-le că nu eşti convins tra-la-la… că ai plătit suma necesară angajatului tău Broască.
— Crezi că merge? Eu nu cred!
— Îl sun pe colegul meu chiar acum.
— Sună-l! Dar o faci degeaba.
După convorbirea avută cu colegul meu, nu puteam afla decât de sumele dinspre Jan către Broască.
— Vezi, copile! Nu se poate!
— Stai puţin, Jane! Banii din Australia nu pot veni decât tot din instituţia ta; nu cred că Brody sau cineva ar trimite bani din alt cont.
— L-am prins! Chiar acum o pun să-mi facă un extras!
— Greşit!
— De ce, Alistar?
— Se prinde baba.
— Atunci?
— Cere tu un extras băncii de acolo, doar e contul tău, nu?
— Corect. L-am prins!
— Oricum o să facem o cerere băncii, prin colegul meu; nu cred că stau ei să aleagă în lista aia.
— Încearcă.
— Bine, tăticuţule.
— N-ai băut nimic!
— Nici nu beau, mă aşteaptă o grămadă de treabă.
— Ha, ha, ha! Aşa te vreau! Care-ţi sunt priorităţile?
— Casa, facultatea, familia.
— Puţin… mai trebuie să lucrăm la ordinea asta, dar e bine.
— Ha, ha, ha! Special am făcut-o!
— Ce-i spun lui Fanerite?
— Mai lasă-mă o săptămână, o să-i trimit ceva poze cu ce am. Te anunţ eu.
— Atât, o săptămână, golanule!
— Nu mai sunt golan.
— Se vede! Un golan nu plânge!
— Ai dreptate! Ha, ha, ha! Ce-i cu mine?
— Nimic, Alistar! Puţin obosit, atâta tot! Dar grafica ce o să urmeze, presimt că o să ne dea gata.
— La buzunar?
— Ha, ha, ha! Până la urmă, un băiat am!
— Mai vedem.
— Eu zic să te axezi pe lucrurile care nu se văd, toţi neica-nimeni pictează podurile de pe Sena. Caută locuri diferite, cum este cârciuma asta, de exemplu, şi altele.
— Ai dreptate, locuri pe lângă care oamenii au trecut, dar nu le-au remarcat ca lumea.
— Da, poate că s-au îmbătat şi ei, iar amintirea asta le va trezi interesul.
— Nu cumva suntem cam materialişti?
— Naturali! Banii sunt o altă realitate.
— Ai dreptate, Jane! Asta înseamnă că n-am nimic de arătat.
— Le păstrăm şi pe alea, sala e mare.
— Cum zici tu.
Lucram de zor; nimic nu se schimbase prea mult la mine, zâmbeam pentru că Jan doar amânase un pic situaţia mea. Expoziţia a fost mai mult decât bine primită, lucrările au fost lăudate mai mult decât putea Fanerite să o facă. Bineînţeles că nu-i puteam mulţumi pe toţi, cronicari care mă duceau într-o altă sferă, pe care Fanerite mă învăţă să-i las deoparte.
— Jane! Cum stăm cu facultatea?
— Încă una şi-ţi dau vila din apropierea părinţilor tăi, cea în care am stat când am pus afacerea cu Gara Veche pe picioare.
— Jane! Dar nu cred că-mi permit un aşa de mare lux.
— Ei, mai pui ceva şi-i a ta. Nu prea am vad acolo, apoi vor fi bucuroşi ai tăi să te aibă vecin.
— N-ar fi rău. Oricum, până terminăm aici, mai am ceva taxe de achitat.
— Aşa te vreau.
— Crezi?
— Nu. Văd că mă minţi; dacă nu-ţi revii, spitalul de nebuni scrie pe tine.
— O să fie bine, Jane.
— Zici tu?
— Da. Cu siguranţă.
Anul universitar se termină. Cu Jan nu mai stătusem de vorbă, însă precis descoperise ceva în legătură cu Broască, pentru că acesta se mutase de la el la casa lui Cordel; oricum, eu nu mai venisem cu nimic din partea colegului meu, dar Jan avea toate pârghiile. O reţinere exista şi la el în acest sens până să vorbească cu mine; tuturor ne era drag nebunul de Broască, dar calul, odată sărit, greu se mai recuperează.
Vara aceea nu mai plecasem nicăieri. Parisul se umplu de oameni veseli, parcă optimismul era altfel în mine. După orele de muncă, pentru că mă angajasem şi eu la hotel, ne plimbam de mână, ca doi îndrăgostiţi, pe străduţe mai umbroase. Pe Cecilia o luase Jan; spunea că-i mai alungă singurătatea, dar, de cele mai multe ori, dormea la familia Calistrat, pentru că Fanerite îl acaparase foarte mult. Vedeam cu Gianina locuri noi, nevăzute — aşa cum spunea Jan — de toţi artiştii.
— Alistar, dacă-ţi place locul, vii singur într-o după-amiază şi-l rezolvi.
— Gianina, dar am scos deja Parisul.
— Auzi, dar de ce trebuie să le spui pe oraşe sau alte denumiri? Pur şi simplu: Alistar.
— Ai dreptate. Sunt o grămadă de case vechi cărora le voi da nuanţă, altă vedere.
— Aşa da.
Găsisem în cartierul vecin o cârciumioară foarte veselă unde trăgeau studenţii ce făceau cursuri de vară; sfârşitul de săptămână acolo îl petreceam cu Gianina, râzând cu gura până la urechi de bancurile lor porcoase. Printre ei era un student de la Arte din Elveţia cu care am schimbat ceva impresii pe marginea lucrărilor mele, pe care i le-am arătat în poze. Lucruri interesante legate de tehnică am aflat de la el şi de materiale, el fiind de spiţă nobilă, punându-i familia totul la dispoziţie; însă ultima supoziţie a fost că doar mâna face totul, dacă este nestingherită.
— Nestingherit eşti tu!
— Să vezi ce bătaie-ţi iei, cu germana ta cu tot, dacă o ia ăsta pe arătură din cauza ta!
— Dar nu înţeleg!
— Îţi dau eu înţelegere!
— Orice aţi spune, mă simt onorat să stau de vorbă cu dumneavoastră.
— Lasă gargara! Am mâncat la micul dejun ca tine!
— Hai acasă, Gianina, lasă omul în pace!
Gianina se transformase într-o leoaică, ceea ce trezi în mine un sentiment ciudat; cu toate că ştiam foarte bine, instinctul de conservare avea altă valoare în cazul ei. Totuşi, lucrul acesta nu-i dădu pace, căutându-mi cursuri de vară în acest sens.
— Tot o freci toată ziua; după-amiază te duci la cursuri de grafică, băieţaş.
— Dar, Gianina, ce-ar putea să mă înveţe oamenii aceia? Eu am scos deja expoziţii.
— Atunci învaţă-i tu pe ei, na!
— Mă duc!
— Aşa să faci.
Cursurile erau imediat după orele de serviciu, dar ce mai conta; clasa era undeva într-o grădină cu gazon atunci când nu ploua, iar în rest într-un atelier imens, mai mult cu ferestre decât cu pereţi, în care eram bucuroşi dacă puteam lucra toţi pe planşă, pentru că, spre surprinderea mea, erau destui care voiau să asculte acea profesoară trăsnită.
— Bună ziua! Nu luăm bani, dar toate lucrările făcute aici ne aparţin.
— Pentru ce? am zis eu, ridicând două degete.
— Comparaţie, domnule!
— Cu ce?
— Cu lucrările dumitale anterioare.
— Ah!
— Astfel vedem dacă avansaţi, vedeţi chiar şi voi.
— Interesant.
Profesoara începu a vorbi de la o simplă linie trasă pe planşă; toţi executam la cererea dumneaei, respectând întocmai indicaţiile. Nu era rău ce făcuse Gianina pentru mine; nici în barul studenţilor nu am mai călcat, poate puţin prin cârciuma din apropierea casei, unde luam de fiecare dată altă masă, desenând unghiul pe care îl vizualizam de fiecare dată. Gianina mă sorbea din ochi când mă vedea lucrând.
— Alistar, acum că… tot termin şcoala asta de asistente… mă gândeam…
— Asta a fost de stat; ce-ai făcut tu, nu!
— Da, pe banii lor.
— Tu ştii cât mă costă pe mine… ia zi? Scuze!
— Mulţumesc! Mă gândeam să mă angajez într-un spital bobos care să-mi plătească facultatea, cu condiţia, cred, de a lucra în continuare la ei.
— Ce medii ai scos aici?
— Medii pot spune.
— Crezi că puteai mai mult de atât?
— Puţin peste, poate.
— În cazul acesta, nu cred că te ţine nimeni în nicio facultate.
— Eşti sigur?
— Interesează-te! Că de obicei fetele frumoase sunt căsătorite cu astfel de medici.
— Ai dreptate! Avem o fată frumoasă, cum zici tu, care este în tratative cu un medic din ăsta în devenire.
— Deci ţi-ai găsit de vorbă.
— Eşti nebun!
— Auzi, dacă-ţi faci facultatea la stat — tot zici tu că poţi învăţa atâta pe bani puţini — îţi convine?
— Eu ştiu? N-am auzit niciun profesor…
— Limba română o cunoşti, Gianina.
— Eu am înţeles ce spui tu. Ce tot vrei să faci în ţara aia?
— Nu ştiu, ceva mă cheamă acasă.
— Eu sunt în „cevaul” ăla?
— Nu ţi-am propus mai devreme?
— Mi-ar fi plăcut să o fac aici, după să le dau peste nas ălora cu diploma.
— Da, nu-i un vis urât. Poţi încerca, să nu-ţi tai din avânt, dar dacă nu-ţi iese, o faci în ţară.
— Bine.
— Gianina, Gianina!
— Ce mare te-oi da tu, căsătorit cu o franţuzoaică la tine pe uliţă!
— Ha, ha, ha! Eşti nebună!
— Ha, ha, ha! Nu, tu eşti! Adevărat!
— Ha, ha, ha! râdeam împreună.