Toamna mă prinse la căsuţa neagră, cum îmi plăcea mie să-i spun, alături de Gianina şi Amaris câteodată, atunci când ne aducea ceva de mâncare, băutură, golind câte o jumătate de tărie, plecând a doua zi parcă mai fericită, cu toate că nu-i făceam nimic. Jan, încă se chinuia cu hârţogăria, pregătindu-se să predea totul lui Alvin, în bună stare. Broască plecă împreună cu Călin, la Paris, încă rămânea un mister legătura celor doi, prea se împăcau bine.
Patul de afară nu mai putea fi folosit noaptea, oricât de matolit ai fi fost, nici chiar Amaris, nu întârzia acolo după lăsarea serii, în schimb în anumite zile însorite, mai ne răsturnam pe acolo. Legătura noastră deveni atât de familială, parcă eram împreună de o grămadă de ani, fiecare avea partea lui de treabă, iar momentele de după masă, le petreceam pe fotoliul de pe terasă, unul peste altul.
Făcusem aproape un album consistent cu grafică, prinzând împrejurimi, stânci cu diferite forme, valuri în diferite ipostaze, nori care se sprijineau pe forme stâncoase, în diferite unghiuri de lumină.
- Alistar, ce o să faci cu toate aceste planşe?
- Nu ştiu. Amaris a înrămat câteva, atunci când eram la pat, am prins o zi frumoasă, au ieşit destul de bine unele.
- Hai să le expunem la Paris.
- Eu ştiu, dacă se cade.
- Eu cred că da. Chiar am fost la câteva expoziţii.
- După lumea bună, nu!
- Am văzut şi mai proaste ca ale tale.
- Da… mai proşti?
- Hai, nu fi răutăcios, trecutul ne urmăreşte, orice am face noi.
- Ai dreptate. Să şti că am o babă, care are o astfel de sală.
- Aşa da! Vezi că se poate!
- Am să-i trimit câteva poze, cu unele planşe.
- Bravo, Alistar!
Nu mai erau decât două săptămâni până la începerea şcolii, lucram la grafică frumos de acum pentru că trebuia să am un număr minim. Jan, ne anunţă că plecăm, aşa că ne-am făcut bagajele, luând drumul Parisului.
Madam Fanerite, avea o sală pe care mi-o putea închiria într-o săptămână moartă cum spunea ea, atunci când turiştii au un repaus până la Crăciun, însă tot nu mi-o puteam permite. Jan, nu le avea cu arta, dar îi plăceau schiţele mele, încă de când făceam diferite modificări la proiectele lui.
- Copile, chiar sunt pe tuşă. Facultatea nu pot spune că mă sufocă, dar îmi taie un pic aerul, mulţumeşte-te cu asta.
- Bine, Jane. Doar vroiam să-ţi spun ce am de gând.
- Auzi, da nu eşti sănătos acum?
- Da, numai că… e greu… după ce ai mâncat friptură de vită, să schimbi meniul.
- A, nu! Eşti nenorocit! Dă-i un bot scurt, babei! Mai bine ţi-l dau pe Broască, e mai aproape de vârstă.
- Poate că ar merge, aşa o tură!
- Vezi! Vorbesc cu el.
- Eu zic, mai întâi să vorbeşti cu ea, madam Fanerite, nu mai este ce a fost odată.
- Cunosc marfa! Am trecut şi eu pe cărarea aia Alistar.
- E cu totul schimbată Jane.
- Ce, ori şi-a făcut vreo operaţie de-aia?
- Rău nu arată! Cred că ar trebui să-i propui o partidă cu Broască, dacă nu merge, o iau eu, deşi simt că are alte gusturi.
- M-ai făcut curios.
- Ai să vezi!
Începusem cursurile, chiar mai făcusem câteva planşe cu toamna pastelată la Paris, acum lucram în culoare, creioane de tot felul, dar nu le puteam amesteca cu cele din Anglia, chiar aşa vroiam să pun numele expoziţiei. Într-o zi se înfiinţă Jan, pe malul Senei, lăsându-mă surprins, pentru că nu prea avea el timp de plimbare, surprinzându-mă în timp ce lucram la o planşă.
- Nenea Jan! Ce faci aici, omule?
- Copile, m-am îndrăgostit.
- De cine? Amaris…
- Ce Amaris! E trecută, mă!
- Jane, mă uimeşti, te rog!
- Fanerite!
- Eşti nebun!
- Nu, deloc!
- Păi, este un pic mai mică ca Amaris, ce-i drept, dar…
- Taci! Femeie îngrijită, acum îmi dau seama cum le luai tu.
- Jane, toate arătau bine, puţin dospite, dar şi banii erau pe măsură.
- Da, Alistar. Şti că mie nu-mi place să mă obosesc cu de-astea.
- Direct, bot!
- Da! Ce figuri! Copiii ăştia sunt… nimic!
- Da… Fanerite, într-adevăr… este mai pe patos, aşa!
- Ce patos, copile! Artă omule! Artă!
- Auzi, da cu partea mea… de treabă, ce ai făcut?
- Eu zic să o mai lăsăm să fiarbă un pic, după care să-i dăm lovitura de graţie.
- Care ar fi aia?
- Vacanţa de iarnă, douăzeci şi cinci – treizeci decembrie. Ce zici? Te umpli de bani!
- N-ar fi rău, crezi că valorează ceva…
- O lăsăm pe meseriaşe să le vândă, treabă de profesionist.
- Cred că visăm cu perioada asta, eu mă mulţumesc cu Noiembrie.
- Nu-s decât localnici şi studenţi. Sărăcii ca tine! Cu cât vrei să ţi le vândă? Este şi ea om!
- Eu ştiu, nu mă cunoaşte nimeni.
- O să te cunoască.
- Cum?
- Fanerite!
- Nu înţeleg.
- N-ai cum! Femeia din asta trăieşte, o să-i dăm procent… poate şi mie, doar m-am implicat cu totul în asta a ta, de se numeşte artă.
- Sunt de acord, cu toate că pe tine, doar arta sexuală te mişcă.
- Foarte bine, nu uita ce ai spus.
- Zi o dată! Nu mă mai fierbe!
- Aşa, deci Fanerite, cunoaşte o grămadă de lume, trimite până la data expoziţiei poze cu lucrările tale, unor reviste de specialitate, ale căror patroni sunt cunoştinţe vechi… dacă mă înţelegi… ai lui Fanerite.
- Eu ştiu, dacă n-o să le placă?
- Cu atât mai mult, nu mai faci expoziţia, numai ei sunt specialiştii, care-ţi vor spune dacă poţi arăta lumii lucrările tale.
- Bine, atunci Jenele, pe treabă!
- Patroane, un procent acolo, pentru Facultate, că tu-i dai pe prostii, pentru Gianina.
- Gianina.
- Hopa! Ori ai umblat la asistenta de serviciu? Eu am crezut că asta a fost relaţia voastră în Anglia.
- În Anglia, da! Recunosc, doar asistentă! Însă nu ştiu ce se întâmplă în Australia, parcă-mi ia cineva minţile, mai ales locul acela, Hotelul de lângă plajă.
- Acolo ai căpătat şi boala, nu uita Alistar.
- Căldura, mi-a slăbit inima recunosc, doar pentru că nu am făcut o aclimatizare cum trebuie.
- Astea sunt textele tale?
- Nu.
- Mă miram eu! Păi, bine mă nenorocitule, nu te-am dus acolo pe iarnă, abia după a venit vara.
- Iarnă ca vara la noi!
- Veri la tine ai trăit Alistar!
- Adevărat. Nu ştiu, poate că femeia este de vină, cum zici tu, dar acum nu mă mai afectează, asta este clar.
- Asta este bine. Auzi pentru că veni vorba, Iulia?
- Iulia, cum să-ţi spun… este ţinută de hăţ ca şi Aurora, aşa cum am primit ordin de la tine, dacă face bani din sex, iau procent, dacă face bani cinstit, foarte frumos din partea lor, nu iau nimic.
- Deci sunt ca şi libere?
- Da, nu le impun să facă sex pentru mine, dar dacă nu se pot lăsa, trebuie să ştie că au un stăpân.
- E bună cu stăpânul, dar dacă se lasă, nu…
- Nu Jane, eu ţin la tine şi familia ta, nu am vrut decât să le aduc pe drumul cel bun, am tras niţel la Paris de pe urma lor.
- Adevărat. Acum am înţeles tot, îţi mulţumesc, Alistar!
- Bine, Jane.
- Tu ce ai de gând cu mama fetiţei mele?
- Păi, nu vrei să-ţi cresc fetiţa?
- Recunosc că aş vrea şi eu, dar înţelegerea este înţelegere.
- Ştim bine cum vrei tu!
- Zi, Alistar!
- Deocamdată o păstrez pentru poftele mele.
- Deci am avut dreptate!
- Ţi-am spus doar! A fost o scăpare în Australia, atâta tot.
- Mă dezamăgeşti copile, îmbătrâneşti de acum.
- În ţară, fata nu e cunoscută, aici are ea viaţa… un pic marcată.
- Te gândeşti… la ceva stabil?
- Poate. Recunosc, îmi place ca animal.
- O, mie-mi spui! Făcută!
- Jane!
- Auzi, da chiar aşa, de ce nu desenezi oameni? Poate aşa…
- Crezi că lumea te va ţine minte altfel decât ai fost?
- Nu a fost decât o secundă de imaginaţie, copile. Ce frumos ar fi dacă s-ar şterge totul atât de repede.
- Oho! Jane, deci e nevoie să dau şi eu un bot?
- Vezi, vezi! Ce-nseamnă să te trezeşti la realitate. Las-o pe mine! Săptămâna de după Crăciun este a ta.
- A fost propunerea ei?
- În mare parte recunosc că a ei, dar numai după ce am stat la spatele ei, destul de mult pentru vârsta mea.
- Atunci succes, iar dacă simţi că scârţâie, mă anunţi, să-i fac o revizie totală!
- Ha, ha, ha! Eşti nebun!
- Mie-mi spui, acum că totul este foarte serios, m-apuc să fac ultimele retuşuri la planşele de pe Anglia.
- Aşa să faci.
Eram furibund, nimic nu-mi mai intra în voie, toate îmi stârneau o stare anapoda, găseam în fiecare planşă câte ceva de reparat, simţeam că nu mai am timp, deşi Jan, aproape mă asigură că perioada aceea o să fie a mea, deci aveam destul. Vroiam să le fac rame speciale din pânză, pe care să le aplic, dar doamna Fanerite mă asigură că fiecare cumpărător o să aleagă singur modul de a-şi expune lucrarea, atunci mă asigură că sala are destule bucăţi din sticlă, între care o să pun lucrările care vin prinse pe perete cu suporţi din lemn lăcuiţi, astfel planşa nu va avea de suferit.
- Domnule Alistar, cunosc sentimentul, am expus şi eu prima dată, ca dumneata. E drept eram mai tânără, tocmai de aceea, dumneata ar trebui să fi mai calm.
- Doamna Fanerite, mă faceţi bătrân, să înţeleg.
- Dragule, dacă nu ai mai venit pe la mine, asta ce înseamnă!?
- Aveţi dreptate! Dar vina este numai a lui Jan, dumnealui m-a ţinut departe de lumea aceasta.
- Aţi cunoscut şi alte locuri cu ocazia aceasta.
- Da, însă cu un preţ destul de… bine plătit.
- Încă mai sunteţi suferind? Nu am îndrăznit să intru în amănunte cu domnul Jan, vă daţi seama, însă am aflat de la vechile noastre cunoştinţe, că v-aţi retras din cauza unei boli.
- Recunosc aşa a fost, acum mă simt ceva mai bine.
- Domnişoara Gianina, nu ştiu cum se face că a devenit o familistă convinsă.
- Bine, familistă la modul că suntem vecini de locuinţă.
- A, locuiţi cu dumneaei!
- Da, mi se pare mai ieftin să împărţim.
- Categoric, acum aveţi de dus o Facultate grea, spun eu.
- Da, recunosc şi eu, poate că vârsta, acum vă dau un pic dreptate, nu mă ajută întrutotul.
- Sunteţi un râzgâiat, domnule Alistar. Mai exersaţi?
- Deocamdată nu, medicul de specialitate mă ţine la distanţă, tocmai de aici au apărut şi planşele.
- Ei, ele au fost acolo dragule, doar aşteptau momentul. A, săptămâna viitoare vor ieşi primele planşe ilustrate în una din revistele de specialitate. Am să anunţ pe domnul Jan, de ce nu pe dumneata, dacă mai dai pe aici, de rezultatul cronicilor.
- Negreşit, vom găsi o cale.
- Da. Trebuie să recunosc că planşele au valoare, multe au trecut pe aici, mult mai slabe.
- Nu ştiu ce să zic.
- Dacă rezultatul este pozitiv, din partea mea aveţi cadou sala pentru expunere în perioada douăzeci şi şase – treizeci decembrie.
- Mulţumesc! Sper că nu vă încurc afacerile?
- Stai liniştit, vom semna un contract care să ne avantajeze pe amândoi.
- Categoric.
- Atunci succes!
M-am înfiinţat la Jan, să-i împărtăşesc bucuria, asta fiind în seară, dar el era prins într-o discuţie aprinsă cu Broască.
- Bună seara, Jane!
- Bună, Alistar!
- Salut Patroane! Ce Broască, nu-ţi mai prieşte aerul de Paris!
- Bună, Alistar.
- Ce s-a întâmplat copii?
- Nimic Alistar, tu vezi-ţi de ale tale, inima ta, este slăbită, te-am muncit şi astă vară.
- Jane, mulţumesc pentru sală omule! Tocmai de aceea am venit pe la tine, douăzeci şi şase – treizeci decembrie, cum mi-ai spus.
- Gata! Ori ai umblat la…
- Nu! Jur! Doar sunt bolnav!
- Atunci, succes copile!
- Mulţumesc! Să şti că toţi banii o să-i bag în Facultate, câţi or fi.
- Sper să iasă bune criticile.
- Da. Şi eu.
- Îţi urez succes şi eu! Mai ales că ai grijă de mine să nu mor de foame, îţi mulţumesc!
- Mulţumesc, Broască! Cred că ştiu de ce vă certaţi, Irlanda nu?
- Adevărat, nenorocitul!
- Jane! N-ai zis adineauri că-i bolnav studentul nostru.
- Ba nu! Să ştie şi el!
- Lasă-l, de ce să-l enervăm degeaba, Jane.
- Taci Broască! Zi, Jane!
- Alistar, da nu este nevoie!
- Deja presimt totul, nici nu mai este nevoie să mă menajaţi.
- Alistar, nenorocitul vrea să vândă totul la un sfert de preţ.
- Tot ar ieşi prea mult pentru tine, Jane.
- Aşa este!
- N-am scăpare mă copii, omul vrea banii până mâine la prânz.
- Unde i-ai pierdut?
- La poker.
- Nenorocitule! Particular sau de stat?
- E Firmă Alistar, Sală de jocuri.
- Cum ai jucat?
- Între noi.
- Aţi avut dealer?
- Nu. Patronul ne cunoaşte, ne dă un separeu, iar el ia la consum.
- Am înţeles. În cazul acesta poţi să negociezi cu persoana.
- Nu vrea.
- Copile!
- Lasă-l Jane!
- Broască! Nenorocitule, cine este?
- Îl cunoşti foarte bine.
- Nu se poate!
- Copile!
- Taci Jane! Broască, tu ai jucat cu Cordel, iar eu îţi dau să… duşmanul meu de moarte!
- Copile! Ţi-am spus că este o cauză pierdută. Peştele acesta este foarte rău, doar te-ai bătut cu el, pe Aurora şi Iulia.
- Are să-mi plătească nişte bani.
- Zi, Alistar! Zi băiatule! Cât?
- Broască! Dacă-mi omori băiatul pentru prostiile tale, te strâng de gât cu mâna mea!
- Taci Jane! Cum facem Alistar?
- Chemaţi-l încoace, pe terenul nostru.
- O să ne fărâme tot pe aici, doar îl cunoşti.
- Ei, nu-i chiar atât de negru pe cât pare.
- Cordel, niciodată nu vine singur!
- Atunci găsiţi un loc, unde să ne întâlnim.
- Mergem într-un local.
- Broască! Sigur acolo ne va face pilaf.
- Mai aduc şi eu…
- N-aduci nimic, nenorocitule! Terminaţi, n-am banii necesari că-ţi luam afacerea, dobitocule!
- Jane! Tăticuţule! Vino cu mine, dacă şti suma, rezolvăm.
- Câţi bani ai Alistar, la Cordel?
- Oricum nu mai vedeam nimic de la el, acum e momentul, iar tu Broască, aşteaptă-ne aici.
- Alistar!
- Jane! Hai!
- O să murim! Alistar!
- Barem n-am dus planşele doamnei Fanerite.
- Ha, ha, ha! Ai dreptate! Pe Broască, aş fi vrut să-l pocească puţin, da are gura spurcată!
- Mergem, Jane?
- Da.
Cordel, după porecla lui, de origine slavă, dar nimeni nu ştia sigur de unde, locuia într-o casă de toleranţă, care deservea aproape toate tipurile de sex, pentru toate gusturile, probabil de aici luase Broască năravul lui, dar pe care nu-l mai putea onora, pentru că angajaţii lui Cordel, trebuia în special să-şi ţină gura, ce la Broască este foarte greu. Casa era foarte mare, toate luminile erau roşi în exterior, iar intrarea se făcea într-un living uriaş, unde după ce te adaptai la aerul de acolo, consumai ce credeai că poţi, îţi puteai alege perechea, după preferinţă, spunându-ţi-se preţul de o matroană foarte versată.
- Bună seara, madam Marmel!
- Alistar, copilule! Ce faci?
- Bună seara!
- Jan! Ce cauţi aici? Pensionarii la televizor!
- Ha, ha, ha! Pe una ca dumneata, aproape că te-aş mulţumi!
- Adevărat Jan, dar costul e mare!
- Copile! Are mama nişte comenzi pentru tine. Am auzit că eşti la Facultate, studenţii sunt marfa noastră de preţ.
- Marmel, cu mare plăcere, dar inima mă cam…
- Înţeleg! Am auzit şi asta, dar marfa mea nu-ţi dă bătăi de cap, altfel le-ai omorî copile, dar pe tine te vor.
- Mă gândesc Marmel, mulţumesc!
- Hai! Mă duc să-l anunţ pe Cordel, bănuiesc că vreţi să discutaţi afaceri.
- Ai ghicit!
- Broască! Nu-mi miroase a bine! Cordel este foarte supărat pe el.
- Ştim.
După douăzeci de minute, timp în care ne-au întreţinut nişte fete frumoase, în speranţa că vom participa cu ceva, apăru Cordel. Un bărbat la vreo cinzeci de ani, bine proptit în pardoseală, un costum cabrat pe corpul care avea ceva semne de oboseală, un cap masiv cu o barbă îngrijită.
- Valea, putorilor!
- Bună seara, Cordel!
- Salut! Ai venit să-ţi mai dau ceva bătaie!
- Da, de ce nu, frate!
- Bună seara!
- Ţi-ai luat gardă de corp pe tataie! Ce faci Jane! Nu mai putem! Jane!
- Adevărat.
- Beţi ceva?
- Nu! După.
- Ce faci Jane, îl laşi p-ăsta micu’ să te…
- Ia-l uşor! Este cu inima.
- Am auzit. Marmel are de treabă Alistar, fă-te bine omule!
- Nu mai lucrez o perioadă, tocmai de aceea m-am apucat de Facultate, să-mi omor timpul.
- Am auzit şi asta, numai că în mediul în care eşti, cu Broască, în jurul tău, avocat trebuia să te faci, omule.
- Apropo de Broască, cât are să-ţi dea?
- Destul.
- Cordel, omule! Eu zic că datoria pe care o ai la mine, acoperă suma, mai rămâne şi de o ciorbă.
- Adevărat… da… mai îmi dai ceva.
- De ce?
- Taci, Jane!
- Ascultă-l pe băiat, nu te băga în discuţii periculoase moşule!
- Hm!
- Cordel, ascultă-mă! Dacă facem chit ai fi de acord?
- Nu! Mi-o aduci aici pe scorpia aia de Iulia, după, îţi dau liber!
- Cum aşa?
- Adică rămân în continuare dator la tine cu toată suma, iar Broască se şterge.
- Femeia e gravidă.
- Cacealma! Nenorocitule! Pun băieţii pe tine Alistar! Ah, ce-mi faci tu mie! Aurora e vacs, ah!
- Cordel, nu mai striga aşa, calmează-te, uite aşa ajungi să dai bani la doctori!
- Tu râzi de mine, nu!
- N-am mai luat nimic pe ea de trei luni de zile, omule!
- Ah! Ce noroc are Broască! Nenorocitul!
- Aşa este. Te rog, nu te mai agita, nu câştigi nimic!
- Da nu ţi-l prind, pilaf îl fac! De ce ţi-e milă de el, Alistar?
- Nu ştiu nici eu.
- Am înţeles că tu îi dai să mănânce. Este adevărat?
- Vorbeşte lumea.
- De-aia ţi-a luat inima razna frate, ai grijă de toţi nenorociţii! Bă şi aveam de gând să-ţi dau ţeapă cu banii ăia!
- Cordel, numai de ar fi singura datorie al acestui edificiu minunat la mine.
- Ce, ce… tot spui aici Alistar?
- Cheam-o pe Marmel, puţin.
- Mă faci curios!
- A, spune-i să-şi aducă şi registrul.
Marmel veni cu registrul la subsuoară, neagră la faţă.
- Alistar, aşa ne-a fost vorba!
- Marmel, doar spune-i la ureche lui Cordel, cât ai să-mi dai din urmă, nu vreau să-l afectăm pe Jan.
- Lasă-mă cu Jan, al tău! De ce ai reţinut banii Marmel?
- Las-o în pace Cordel! Eu sunt vinovat.
- Tu să taci! Eşti în casă la mine! Unde sunt banii Marmel?
- Şefu! Nu mă omorâţi! Pe operaţia fetei mele, v-am cerut…
- Ieşi! Până la vară să te achiţi, altfel!
- Am înţeles.
- Mă da, da… tu eşti salvatorul de serviciu! Ah Broască! Ce-mi faci tu mie!
- Dacă-mi retrag toţi banii, n-o să ai lichidităţi de sărbători, adevărat?
- Da, Alistar! Mă băiatule, cine eşti tu, mă! Jane, copilul ăsta al tău, o să ne cumpere ca la piaţă, auzi, ca la piaţă!
Jan, puse ochi în pământ încrucişând degetele mâinilor.
- Cordel.
- Uită-te la el, ce calm este! Apucă-te de poker mă, eşti tare!
- Deci?
- Parcă nu te-aş crede cu Iulia, de dragul vremurilor… Marmel! Vino la tăticu!
- Da şefu!
- Sun-o pe Aurora, te rog! Pune-o pe difuzor.
- Alo!
- Aurora! Cordel sunt. Ce face iubita mea?
Jan îşi frământa mâinile, iar faţa i se înroşi ca a unui rac, eu eram în continuare liniştit.
- Cordel! Bună patroane! De ce m-ai sunat? Şti a cui sunt, nu?
- Da! Lasă asta! Ce mai face Iulia? Fetiţa mea de suflet!
- Nu prea bine, vomită într-una.
- De ce?
- A, treabă grea, da să nu-i spui lui Jan.
- Ce treabă Aurora?
- Alistar, cică să-i crească şi neamul lui Jan, un copil, aşa cum îi creşte el lui Jan.
- M-ai omorât! Deci este gravidă!
- Da, Cordel. Săraca, sper să nu o pună la muncă ca pe Gianina.
- Ha, ha, ha! Mă faci să râd! Da, sigur este al lui Alistar, ăsta nu prea a lovit nimic, de mult timp, e dus cu inima?
- Este în grădina lui şi gata, Cordel!
- Ha, ha, ha! Lui Jan, n-o să-i convină asta!
- Noi suntem separaţi, iar cu fata să se spele pe cap cu Alistar.
- Bine, te-am pupat!
- Pa, Cordel!
- Aşa că moşule, o să ai un nepoţel sau o nepoţică, cine ştie!
- Nu vorbesc despre asta aici. Alistar este stăpân.
- Ce ţi-am spus eu mai devreme! Copilu, copilu!
- Cordel!
- Uşurel Alistar! Ce te umfli în pene, că-ţi plezneşte ceva la inimă!
- Marmel, rămâi aici. Am zis eu.
- Ho! Gata! Şterg datoria cu Broască, suntem chit, cu Marmel, o rezolvăm altfel.
- Pentru că n-ai avut încredere în mine, înţelegerea a picat.
- Alistar! Nu face o prostie, vin sărbătorile!
- Copile!
- Moşule, vezi-ţi de treaba ta, nu-ţi întărâta câinele pe mine!
- Vroiam să-i spun că e bine aşa.
- Jane! E munca mea! Fac ce vreau! Broască, face ce vrea el! Cordel!
- Alistar, înainte de a deschide gura, suntem cu toţii aici, gândeşte-te! Din Paris nu pleci!
- Tai datoria la Broască, iar restul banilor îi treci în registru.
- E bine! Şi nu este bine!
- De ce, Cordel?
- De acolo îi poţi retrage cu Banca.
- Şi până acum nu o puteam face?
- Ba da! Deci ţii la femeia asta!
- Nu, la fii-sa!
- Ha, ha, ha! Să nu-mi spui că ai călărit fata lui Marmel! Mai este vreo femeie necălărită de tine în Paris?
- Cordel?
- Bine, Alistar! Să fie într-un ceas bun, da nu-ţi retragi banii, decât într-un an de-aici încolo, dacă-i p-aşa!
- Abia acum să fie într-un ceas bun Cordel, te rog, nu mai urla.
- Marmel, fă-mi actele, dacă vrei să mai ai bani de pansamente pentru aia mică!
- Imediat şefu!
- Acum bem ceva?
- Eu sunt cu inima.
- Eu beau, sunt amărât!
- Moşule, moşule! Cum te-ai lipit de dracul ăsta!
- Alistar! Îl consider mai mult decât fiul meu.
- Merită!
În drum spre casă Jan, nu scoase o vorbă, cum treceam mai întâi pe la poarta mea, el având interdicţie să intre în casa aceea, ne-am oprit.
- Nu mai mergi la mine?
- Nu Jane. Oricum e târziu, trebuie să lucrez la planşe. Vreau să mă calmez.
- Cum şti tu.
- Mâine dimineaţă vreau să mă chemi, să trecem Irlanda pe numele meu.
- Bine Alistar.
- Pentru că tu şti ce este acolo, să nu-mi faci vreo cacealma, îţi dau totul în custodie, până termin Facultatea, nu-mi dai nici un ban, oricum nu cred că acoperă Facultatea.
- Aşa o să facem. Povestea cu Iulia…
- Stai liniştit! Le-am schimbat textul cu serviciul, pentru poliţişti şi alţii, precum Cordel.
- Ha, ha, ha! Mi-ai făcut-o! Da, lui Aurora, ce text i-ai băgat?
- Surpriză! Îţi trimit mâine fiica?
- Nu. Sunt atât de tulburat!
- De ce Jane! Oricum, poţi fi liniştit, ai pus mâna pe Irlanda, la mine e ca şi la tine.
- Da, aşa este! Avea dreptate Cordel, parcă sunt cam bătrân.
- Nu te lăsa! Nu te lua după toate scursorile, doamna Fanerite, te aşteaptă.
- Ha, ha, ha! Ai dreptate!
- Vezi! Vezi!
- Hai, du-te la planşele tale, ne vedem la notar.
În cele din urmă veni Crăciunul, pregătirile mele pentru expoziţie, mă obosi mai tare decât mă aşteptam, dar au fost lângă mine oamenii mei nedespărţiţi; Broască, Jan, Gianina, uneori chiar şi Călin cu Maria. Totul era pus la loc, planşele au fost aşezate la indicaţiile lui Fanerite, care făcuse pentru fiecare câte o poveste, în funcţie de titlu. Afară era deja un titlu mare, care anunţa că întreaga colecţie se numeşte Anglia.
Crăciunul l-am sărbătorit la familia Calistrat, împreună cu copiii lor scumpi, Călin şi Maria. Bineînţeles că râzgâiata familiei Cecilia, primi cadou sub brad, urmând ca a doua zi să meargă la tatăl ei Jan, să primească şi acolo cadou.
A doua zi după amiază, ne-am prezentat la vernisaj. Emoţiile mă puneau jos, dar înfruntam.
- Alistar, dacă ţi-e rău, avem o cameră în spate, găseşti apă acolo, copile.
- Da, doamna Fanerite. Sper să fiu bine.
La un moment dat sala se umplu şi Fanerite, bătu uşor din palme, aşezându-se în centru. O prezentare cum eu n-aş fi fost în stare să o fac cu tot tupeul meu, nu făceam altceva decât să mă apropii de lucrarea adusă în discuţie, spunându-i titlul zâmbitor. După prezentare, lumea mişuna, unii cereau referinţe despre câte o planşă, după o oră apăru primul bilet pe una din lucrări, vândut. La al cincilea bilet de acest fel, a început lumea să zumzăie ca albinele în stup. Jan, nu mai putea de bucurie, Fanerite îi poftea pe cumpărători în biroul ei tratându-i cu blândeţe şi mult şarm.
- Alistar, cred că avem deja zece vândute.
- Da, Gianina.
- De ce nu te bucuri?
- Sunt obosit.
- Nu! Nu acum!
- Copile, eşti mare!
- Da tăticuţule, mai scoatem din taxele de la Facultate.
- Alistar, p-aia cu ultima casă la care am lucrat, mi-o dai mie.
- Broască!
- Da, ce-am zis, Jane?
- Nimic. Ce să-i facem noi lui Broască? Zici că e un copil!
- Uite vezi, de-aia nu-l abandonăm, ne colorează zilele.
- Ha, ha, ha! Râdeam, de ne stricam.
Expoziţia, până pe douăzeci şi opt decembrie, se epuizase, mai rămăsese doar o singură planşă nevândută, pe care spunea Fanerite, că o cumpără ea, dacă nu se vinde până pe treizeci. Aproape în fiecare zi era un du-te vino în Sală, unii chiar îşi puneau problema de tehnică sau altele.
- Aşa ceva nu mi s-a întâmplat de foarte mult timp. Au fost artişti care au plecat cu toate tablourile acasă.
- Da măcar le-ai luat banii pe bilete la intrare, dacă din vânzări nu ai scos nimic.
- Da Alistar, oricum bilete am tăiat şi la voi, nu puţine, asta nu înseamnă că nu-mi dai comision.
- Nu ştiu, vorbeşte cu tăticuţul Jan, toţi bani se duc la el, iar de acolo la Facultate.
- O, Jane! Te-ai scos! Un an de zile s-a rezolvat băiatul.
- Taci Fanerite, zi mai încet, el nu trebuie să ştie!
- Ha, ha, ha! Râdeam cu toţii.
- Una peste alta mi-a plăcut oameni buni! Uite o mână de nebuni, şarlatani, afemeiaţi, alte cuvinte grele care vă caracterizează, a scos la iveală un copil talentat.
- Să ne trăiască! Zise Jan.
Au început cu toţii să cânte „La mulţi ani!”, alăturându-se şi cei din sală, lacrimile îmi şiroiau pe faţă, fără voia mea.