PREAMBUL 1 - PAZNICII PÄ‚DURII PARTHENOS
RAMA NARATIVÄ‚
Mă uitam la el prin grilajul temniței.
Părea bătrân și neputincios, magul din Dilmun, prizonier acum în Madyadesa. Lumina slabă a torțelor îi desena umbre adânci pe chip, scoțând la iveală riduri pe care nu le observasem înainte. Aș fi putut să-l ucid pe loc, să rămân doar eu — acum nu mai aveam nevoie de el.
Și totuși, ceva mă oprea. Poate curiozitatea. Poate o urmă de milă pe care o credeam demult moartă. Sau poate doar plictiseala acestor zile lungi în care așteptam să se întâmple ceva ce nu mai venea.
— Îți amintești cum a început totul? îl întrebai, vocea mea răsunând ciudat de străină în tăcerea închisorii.
Se uită la mine cu ochii aceia — bleumarin, ca ai mei — și nu zise nimic. Apoi se întoarse cu spatele, umerii căzuți, respirația grea.
Dar eu am continuat, pentru că tăcerea lui nu mă mai putea opri:
— Într-o zi am să-ți spun o poveste. Despre cine ești. De unde ai aceste puteri. Despre tot ce ai uitat sau ai ales să uiți.
Tăcere lungă. Doar picuratul apei undeva în beznă și foșnetul șobolanilor prin paie.
— Îmi amintesc, spuse el în final, fără să se întoarcă. Vocea îi era răgușită, ca și cum n-ar mai fi vorbit de zile întregi. Totul a început în Prakrity. Katharsios plecase în pădurea Parthenos. Era cu un an înainte de atacul Valholului…
Se opri, tuși sec, apoi continuă, iar cuvintele lui începură să țeasă imagini în întunericul temniței:
________________________________________
I. PÄ‚DUREA VIE
În codrii străvechi ai Prakritiului, acolo unde pădurea Parthenos își întindea rădăcinile adânc în pământul negru și fertil, lumea avea o altă respirație.
Nu era o metaforă. Pădurea chiar respira.
O puteai simți în modul în care frunzele fremătau fără vânt, în felul în care umbrele se mișcau între trunchiuri când nu era nimeni să le miște, în aerul greu și umed care îți umplea plămânii cu mirosuri atât de vechi încât păreau să vină dintr-un timp când oamenii nu existau încă. Miros de mușchi și scoarță umedă, de frunze putrezite transformate în pământ, de flori sălbatice care înfloreau doar noaptea și se ascundeau de lumina zilei. Și sub toate acestea — subtil, aproape imperceptibil — mirosul apei vii care curgea prin venele pământului, hrănind totul, conectând totul.
Râul Vajapena.
Cursul lui tăia pădurea ca o panglică de argint lichid, iar murmurul apei era singurul sunet constant în această lume de tăceri verzi. Dar cei care cunoșteau cu adevărat Parthenosul știau că râul avea și un alt curs — unul subteran, ascuns, care se pierdea în adâncurile munților și reapărea cine știe unde, purtând cu el secrete pe care nici măcar pădurea nu le înțelegea pe deplin.
În dimineața aceea — o dimineață de Agrayama, când aerul era cald dar nu sufocant, iar lumina soarelui se strecura printre coroanele copacilor în fascicule aurii care păreau coloane de templu — liniștea pădurii fu tulburată de ceva străin.
Corturile.
Erau negre — un negru profund, ca noaptea fără lună, ca smoala, ca păcatul — și se ridicau într-un luminiș unde nu aveau ce căuta. Zeci de corturi, poate sute, întinse pe pământul sfânt al Parthenosului ca niște răni deschise în verdele etern. În jurul lor, bărbați în haine albe se mișcau cu îndemânare, tăind crengi pentru foc, aducând apă de la râu, ascuțind săbii care sclipeau în lumina dimineții.
Nomazii Martu.
Veniseră din stepele de la granița cu Kama — oameni fără pământ, fără casă, fără altă lege decât cea a supraviețuirii. Arcași redutabili, călăreți neîntrecuți, luptători care loveau și dispăreau înainte să poți clipi. Dar aici, în Parthenos, nu mai erau umbre. Aici se instalaseră, plantând steaguri în pământul care nu le aparținea.
Scamadrius îi privea din desișul de ferigi uriașe, trupul lui topit în verdele înconjurător ca și cum ar fi fost parte din pădure. Și într-un fel, era. Vrăjitorul Ipuwer trăia în Parthenos de mai bine de treizeci de ani, și în tot acest timp, pădurea îl adoptase, îl transformase, îl făcuse al ei.
Părul lui — odinioară castaniu — căpătase o nuanță verzuie, ca frunzele tinere de primăvară. Ochii — odinioară căprui — aveau acum o strălucire ciudată, ca lumina soarelui filtrată prin frunziș. Pielea lui, acolo unde nu era acoperită de haina din piele de urs, părea să aibă textura scoarței tinere, netedă dar rezistentă. Și când stătea nemișcat — așa cum stătea acum — era aproape imposibil să-l deosebești de un trunchi tânăr sau de o piatră acoperită de mușchi.
N-au ce căuta aici, gândi el, mâna strângând toiagul din os — un os lung, alb, curbat, care fusese cândva coasta unui animal pe care nimeni nu-l mai văzuse de secole. Pădurile sacre nu sunt ale lor. Nu sunt ale nimănui.
Se pregătea să se ridice, să iasă din ascunzătoare, să le ceară să plece — cu vorbele, dacă se putea, cu forța naturii, dacă nu se putea altfel — când simți ceva rece și ascuțit în ceafă.
O săgeată. Vârful ei îi atingea pielea, nu destul de tare să o străpungă, dar destul de ferm să-i transmită mesajul.
— Nici o mișcare, vrăjitorule.
Scamadrius îngheță în poziție. Nu de frică — el nu mai știa ce e frica demult — ci de surpriză. Cum de nu-i simțise? Cum de pădurea nu l-a avertizat?
Apoi înțelese. Martu nu erau doar arcași buni. Erau vânători. Și vânătorii adevărați știau să devină invizibili chiar și pentru cei care credeau că văd totul.
Patru bărbați îl înconjurară, materializându-se din umbră ca duhurile. Aveau fețele aspre, bronzate de soare și vânt, și ochii reci ai celor care uciseseră și vor mai ucide fără remușcare. Arcurile lor — lungi, curbate, din lemn de tis întărit — erau întinse, săgețile pregătite.
— Ridică-te încet, zise cel care părea liderul lor. Foarte încet. Și ține mâinile departe de toiagul ăla.
Scamadrius se supuse. Nu pentru că n-ar fi putut să-i oprească — putea, oh, cât de ușor putea — ci pentru că voia să vadă. Să înțeleagă. Să afle ce căutau aici și de ce.
Îl duseră prin tabără, printre corturile negre și privirile curioase ale nomazilor care se opreau din treabă să-l studieze. Femeile își trăgeau copiii mai aproape. Bărbații duceau mâinile la săbii. Toți simțeau că cel pe care îl aduceau legat nu era un prizonier obișnuit.
În centrul taberei, lângă un foc mare care ardea deși era încă dimineață, stătea un bărbat.
Amuru.
________________________________________
II. DESCOPERIREA
Liderul nomazilor Martu era un bărbat pe care timpul părea să-l fi uitat.
Nu era bătrân — poate patruzeci de ani, poate cincizeci, greu de spus — dar ceva în felul în care se mișca, în care privea, în care respira, trăda o experiență care depășea cu mult vârsta lui aparentă. Părul negru — nu grizonant, ci negru precum catranul — se unea cu barba tunsă scurt, îngrijit. Fața lui era un peisaj de cicatrici și riduri, fiecare povestind o luptă, o iarnă grea, o pierdere. Dar ochii — ochii lui erau cei care te înghețau în loc.
Gri ca oțelul. Reci ca gheața. Și totuși, undeva în adâncul lor, ardea ceva — o flacără mică, ascunsă, care refuza să se stingă.
Purta haine albe, ca toți Martu, dar ale lui erau brodate cu fir de argint — simboluri vechi, rune de protecție, semne ale unei autorități câștigate nu moștenite. La brâu îi atârna o sabie lungă, curbată, cu mânerul înfășurat în piele de șarpe. Nu era o armă de paradă. Era o armă care ucisese și va mai ucide.
— Cine ești? întrebă Amuru, fără să se ridice de pe buturuga pe care ședea.
Vocea lui era gravă, calmă, obișnuită să dea ordine și să fie ascultată.
Scamadrius se opri în fața lui, flancat de cei patru arcași. Nu încercă să se elibereze. Nu încercă să fugă. Doar privi.
— Sunt Scamadrius, răspunse el, și vocea lui avu ceva din murmurul frunzelor în vânt. Vrăjitor Ipuwer. Protector al pădurii Parthenos.
Amuru ridică o sprânceană.
— Protector? Și ce anume protejezi? Copacii? Frunzele? Veverițele?
Câțiva nomazi râseră — un râs scurt, nervos, care se stinse repede sub privirea lui Amuru.
— Protejez echilibrul, zise Scamadrius. Protejez ceea ce oamenii ca tine nu pot înțelege și nu vor înțelege niciodată. Protejez viața însăși.
Amuru se ridică încet. Era mai înalt decât părea când ședea — aproape doi metri — și umerii lui largi blocau lumina focului, aruncând o umbră lungă peste vrăjitor.
— Oameni ca mine, repetă el încet. Și ce fel de oameni suntem noi, vrăjitorule?
— Invadatori. Profanatori. Hoți de pământ sfânt.
Tăcerea care urmă fu grea, densă, plină de amenințare. Arcașii ridicară arcurile, săgețile țintind inima lui Scamadrius.
Dar Amuru ridică o mână, oprindu-i.
— Îndrăzneț, zise el, și ceva care ar fi putut fi respect îi trecu prin privire. Sau nebun. Sau amândouă.
— Plecați de aici, zise Scamadrius, și vocea lui se întări. Nu aveți ce căuta în pădurile sacre. Parthenosul nu e al vostru. Nu e al nimănui. Aparține doar ei înseși, și celor care o slujesc.
Amuru făcu un pas înainte, apoi încă unul, până când fața lui fu la doar o palmă de cea a vrăjitorului.
— Nu, zise el simplu. Nu plecăm.
________________________________________
III. FURTUNA
Scamadrius simți cum ceva se rupe în el.
Nu era furie — furia era un lucru uman, și el nu mai era cu adevărat uman de mult. Era altceva. O hotărâre. O necesitate. Pădurea îi vorbea, și glasul ei era clar: Apără-mă. Apără ceea ce sunt.
— Atunci vă voi face să plecați, șopti el.
Și ridică toiagul.
Ceea ce urmă nu putu fi descris în cuvinte, pentru că era ceva ce cuvintele nu puteau cuprinde.
Vântul — care până atunci fusese doar o adiere blândă — se transformă în urlet. Copacii din jur se aplecară, crengile lor gemând sub presiunea unei forțe invizibile. Frunzele — mii, milioane de frunze — se desprinseră de pe ramuri și începură să se rotească în aer, formând un vârtej verde și auriu care crescu, crescu, crescu.
Corturile negre ale nomazilor fură primele care cedară.
Pânza grea fu smulsă de țăruși ca și cum ar fi fost pene, ridicată în aer și purtată de vânt peste copaci, peste tabără, peste tot. Oamenii căzură la pământ, agățându-se de iarbă, de pietre, de orice puteau prinde. Focul din centrul taberei fu stins într-o clipă, jarul împrăștiat în toate direcțiile.
Crengi groase se rupeau cu trosnet și zburau prin aer ca niște sulițe. Praful se ridica în nori groși, orbitoare, sufocante. Și prin tot acest haos, Scamadrius stătea nemișcat în centru, toiagul ridicat, ochii strălucind cu o lumină verde, nenaturală.
— PLECAȚI! urlă el, și glasul lui fu tunetul.
Amuru, singur dintre toți, reuși să se țină pe picioare. Se agăță de un trunchi gros, brațele lui puternice încleștate în jurul scoarței, ochii închiși contra prafului și vântului. Dar nu fugi. Nu se mișcă din loc.
— OPRIȚI-VĂ!
Un alt glas. Un glas care tăie furtuna cum o lamă tăie carnea fragedă.
Și — imposibil, inexplicabil — furtuna se opri.
Nu încetini. Nu se domoli treptat. Se opri. Instantaneu. Total. Ca și cum cineva ar fi stins o lumânare.
Frunzele căzură la pământ ca o ploaie verde. Crengile rupte se prăbușiră cu bufnet surd. Praful se așeză. Și în tăcerea care urmă — o tăcere atât de completă încât puteai auzi bătăile propriei inimi — o siluetă ieși din umbra pădurii.
Katharsios.
________________________________________
IV. MARELE PREOT
Bătrânul ieși din pădure ca și cum pădurea însăși l-ar fi născut.
Nu păși — alunecă. Nu apăru — se materializă. Într-o clipă nu era acolo, iar în clipa următoare era, ca și cum ar fi existat dintotdeauna în acel loc și doar acum devenise vizibil pentru ochii muritorilor.
Katharsios.
Purta haina lui albastră — acel veșmânt simplu, lung până la pământ, cusut cu fir de argint care sclipea slab în lumina dimineții. Părul alb ca zăpada îi cădea pe umeri în valuri netede, iar barba lui lungă — la fel de albă, la fel de curată — îi acoperea pieptul ca un râu înghețat. În mâna dreaptă ținea un toiag din lemn de măslin, sculptat cu rune atât de vechi încât nimeni în afară de el nu le mai putea citi.
Dar ochii — ochii lui erau cei care opriseră furtuna.
Albaștri ca cerul de iarnă. Albaștri ca gheața pe lac. Albaștri ca… nu, nu era nicio comparație potrivită. Ochii lui Katharsios erau pur și simplu albaștri într-un mod care nu aparținea acestei lumi, care sugera adâncimi pe care mintea umană refuza să le contemple.
Și acum, acei ochi priveau fix la Scamadrius.
— Ce faci? întrebă Katharsios, și vocea lui — deși nu era ridicată, deși nu era aspră — păru să umple întreaga poiană, să intre în fiecare ureche, să vibreze în fiecare os.
Scamadrius coborî toiagul. Mâinile îi tremurau — nu de frică, ci de efortul opririi bruște. Furtuna pe care o dezlănțuise încă îi curgea prin vene, căutând eliberare, și a o opri fusese ca și cum ai fi încercat să oprești un râu în revărsare cu mâinile goale.
— Îmi apăr pădurea, răspunse el, și vocea îi era răgușită. Așa cum am jurat că voi face.
— Ucigând? Distrugând?
— Dacă e nevoie.
Katharsios făcu un pas înainte. Apoi încă unul. Trecu pe lângă Amuru — care încă se ținea de trunchi, respirând greu, ochii mari de uimire — fără să-l privească. Trecu pe lângă nomazii căzuți la pământ, pe lângă corturile sfâșiate, pe lângă rămășițele fumegânde ale focului. Și se opri în fața lui Scamadrius, atât de aproape încât vrăjitorul putea simți mirosul de tămâie și ierburi care emana din hainele bătrânului.
— Ai jurat să protejezi, zise Katharsios încet. Nu să distrugi. Ai uitat diferența?
Scamadrius deschise gura să răspundă, dar Katharsios ridică o mână, oprindu-l.
— Vino cu mine. Avem de vorbit.
Apoi se întoarse și porni înapoi spre pădure, fără să verifice dacă Scamadrius îl urmează. Știa că o va face. Întotdeauna o făcea.
Vrăjitorul aruncă o ultimă privire către Amuru — o privire plină de avertisment, de amenințare neterminată — apoi îl urmă pe bătrân în umbra copacilor.
________________________________________
Merseră în tăcere.
Pădurea se închidea în urma lor ca o cortină verde, înghițind sunetele taberei, izolându-i de lumea nomazilor. Aici, în inima Parthenosului, aerul era diferit. Mai greu. Mai vechi. Mai viu.
Katharsios se opri lângă un stejar uriaș — un copac atât de bătrân încât trunchiul lui era mai lat decât o casă, iar crengile lui se întindeau ca brațele unui uriaș adormit. La rădăcina lui, acolo unde scoarța se întâlnea cu pământul, izvora un firicel de apă — limpede, cristalină, sclipind în lumina care se strecura printre frunze și ca el alte câteva zeci, poate sute!
— Știi ce e asta? întrebă Katharsios, arătând spre izvor.
— Izvorul Kanathos, răspunse Scamadrius. Locul unde se naște râul Vajapena.
— Da. Și știi ce înseamnă asta?
Scamadrius nu răspunse. Știa, desigur. Toți vrăjitorii Ipuwer știau. Dar a spune cu voce tare ar fi fost ca și cum ai fi rostit un blestem.
— Apa asta, continuă Katharsios, îngenunchind lângă izvor și atingând suprafața cu degetele, hrănește totul. Fiecare copac, fiecare floare, fiecare creatură din Parthenos. Curge prin pământ, prin rădăcini, prin vene invizibile care leagă tot ce e viu în această pădure. Și apoi curge mai departe — spre Kama, spre Dilmun, spre templul meu. Din ea fac Haoma. Din ea se naște purificarea.
— Știu toate astea, zise Scamadrius, nerăbdător. De ce îmi spui ce știu deja?
Katharsios ridică mâna din apă. Degetele lui erau ude, sclipitoare.
— Pentru că apa e bolnavă, zise el, și vocea îi era gravă ca un clopot de mort. Nu încă. Nu complet. Dar începe să se întâmple. O simt de câțiva ani — o impuritate, o întunecime care se strecoară în ea, puțin câte puțin, an de an.
Scamadrius simți un fior rece pe șira spinării.
— Cum e posibil? Izvorul e protejat. Pădurea e protejată. Nimeni nu—
— Oamenii, îl întrerupse Katharsios. Oamenii o contaminează. Nu cu mâinile, nu cu gunoiul lor. Cu prezența lor. Sunt prea mulți. Vin prea des. Vânează, taie, ard, distrug. Și fiecare act de distrugere lasă o urmă. O pată. Un strop de întuneric în apa vie.
Bătrânul se ridică, genunchii trosnidu-i ușor, și se întoarse să-l privească pe Scamadrius.
— De aceea sunt aici nomazii, zise el. De aceea le-am permis să vină.
— Tu? Scamadrius simți cum pământul se clatină sub picioare. Tu i-ai adus?
— Nu i-am adus. Le-am dat voie să rămână. Amuru a venit la mine acum două luni, în Dilmun. Mi-a cerut pământ pentru oamenii lui. I-am oferit altceva — un scop.
— Ce scop?
— Vor fi paznicii secreti ai izvorului Kanathos. Și ai cursului apei prin Parthenos. Nimeni nu va mai vâna aici, nimeni nu va mai tăia, nimeni nu va mai arde. Martu se vor asigura de asta.
Scamadrius clătină din cap, nevenindu-i să creadă.
— Și ai crezut că n-o să mă opun? Că n-o să…
— Am crezut că vei înțelege, zise Katharsios simplu. M-am înșelat?
Vrăjitorul tăcu. Privi izvorul — acel firicel de apă care părea atât de fragil, atât de vulnerabil. Și pentru prima dată în ani de zile, simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Îndoială.
— E ceva ce nu mi-ai spus, zise el încet. Ceva mai mult.
Katharsios zâmbi — un zâmbet trist, obosit, care îi îmbătrâni fața cu încă o sută de ani.
— Caut o intrare, zise el. Pe cursul subteran al râului. Undeva, în adâncurile munților, Vajapena devine Eridan și curge prin întuneric, departe de mâinile oamenilor, departe de contaminare. Dacă pot găsi acea intrare, pot lua apă mai pură. Pot face Haoma așa cum ar trebui să fie. Pot…
Se opri, clătinând din cap.
— Dar asta e treaba mea. Tu ai treaba ta. Și treaba ta, Scamadrius, nu e să ucizi nomazi. E să protejezi pădurea împreună cu ei. Poți face asta?
Scamadrius privi lung la bătrân. La ochii lui albaștri, fără vârstă. La fața lui brăzdată de secrete. La mâinile lui care creaseră Haoma de sute de ori și care încă tremurau ușor după ce opriseră furtuna.
— Pot încerca, zise el în cele din urmă.
Katharsios dădu din cap.
— Atunci încearcă.
Și fără alt cuvânt, se întoarse și dispăru în pădure, lăsându-l pe Scamadrius singur lângă izvorul care începuse să moară.
________________________________________
V. VÂNĂTOAREA
Două săptămâni mai târziu, pădurea își reluase respirația.
Corturile negre ale nomazilor Martu dispăruseră — sau, mai degrabă, se mutaseră. Amuru își stabilise tabăra într-un loc mai ferit, la marginea de nord a Parthenosului, acolo unde pădurea se subția și se întâlnea cu câmpiile ondulate ale Prakritiului. De acolo, oamenii lui puteau supraveghea toate intrările în pădure fără să o profaneze cu prezența lor.
Iar Scamadrius — cu reticență, cu amărăciune, dar și cu o urmă de înțelegere — îi lăsase în pace.
În acea dimineață, însă, pădurea avea alți vizitatori.
Trei siluete se strecurau prin desișul de ferigi și mușchi, mișcându-se cu grija vânătorilor experimentați. Purtau pelerine și glugi în nuanța pădurii — un verde închis, ca frunzele de stejar bătrân — și se topeau în umbră ca și cum ar fi fost parte din ea.
ÃŽn frunte mergea Marduk.
Donul Prakritiului era un bărbat pe care pădurea părea să-l fi crescut ea însăși. Nu era înalt — poate un metru și șaptezeci, poate puțin mai mult — dar avea o prezență care umplea orice spațiu în care intra. Trupul lui era slab, uscat, cu mușchi ca frânghiile de oțel întinse sub piele. Mâinile lui — caluse, puternice, obișnuite cu arcul și sabia — se mișcau cu o precizie care venea din mii de ore de antrenament.
Părul lui era verde, lung până la umeri.
Dar nu un verde palid sau bolnăvicios, ci verde ca frunzele tinere de primăvară, verde ca iarba după ploaie, verde ca mușchiul pe scoarță. Era culoarea oamenilor din Prakrity — o trăsătură care îi deosebea de toți ceilalți, care le spunea lumii de unde vin și cui aparțin. Și ochii lui — translucizi, verzi ca smaraldele ținute în lumină — scrutau pădurea cu atenția unui prădător.
În spatele lui veneau Tesub și Ursanabi.
Tesub era mic și subțire, cu părul verde-deschis și ochii albaștri ca cerul de vară. Deși era căpetenia luptătorilor maryani, arăta mai degrabă ca un băiat decât ca un războinic. Dar Marduk știa mai bine. Sub înfățișarea aceea fragilă se ascundea o viteză de felină și un curaj care nu cunoștea limite. Tesub fusese primul care sărise în fața unui urs pentru a-l proteja pe don, și ultimul care renunțase când toți ceilalți fugiseră. Era mereu vesel, mereu optimist, mereu gata cu o glumă sau un zâmbet — chiar și în mijlocul morții.
Ursanabi era opusul lui.
Înalt, masiv, cu părul lung și turcuaz, lăsat liber pe spate pana la brâu, generalul apolonilor se mișca prin pădure ca o panteră prin propriul teritoriu. Fața lui era serioasă, aproape mohorâtă, și rareori zâmbea. Dar când trăgea sabia — lungă, subțire, de maestru — devenea altcineva. Devenea moartea însăși, rapidă și fără milă.
Acum, cei trei pândeau.
În luminișul din fața lor, la poate treizeci de pași, un cerb uriaș păștea liniștit. Era o creatură magnifică — trup musculos acoperit de blană cenușie-brună, picioare lungi și puternice, coarne imense care se ramificau ca crengile unui copac bătrân. Mușchiul verde crescuse pe coarnele lui, dându-i un aspect aproape supranatural, ca și cum ar fi fost un spirit al pădurii întrupat.
Animalul ridică capul, nările fremătând. Adulmecase ceva. Simțise ceva.
Marduk îngheță în poziție, respirația oprită, inima bătând încet, controlat.
Apoi, cu mișcări atât de lente încât păreau imposibile, își ridică arcul. Scoase o săgeată din tolbă — vârf de oțel, pene de vultur, perfect echilibrată — și o așeză pe coardă.
ÃŽntinse.
Èšinti.
Ochiul lui de șoim se îngusti, calculând distanța, vântul, mișcarea animalului.
Respiră o dată. De două ori.
Și dădu drumul.
Săgeata zbură — un șuierat scurt, aproape imperceptibil — și în clipa următoare, cerbul se prăbuși. Fără zgomot, fără luptă, fără agonie. Doar o cădere lină, ca și cum animalul s-ar fi hotărât brusc să se culce.
— Direct în piept! strigă Tesub, țâșnind din ascunzătoare. La fix!
— O nouă zi fructuoasă, maiestatea ta, adăugă Ursanabi, zâmbind sub glugă.
Marduk nu răspunse imediat. Ieși din tufișuri și se apropie de cerb, îngenunchind lângă el. Animalul era mort — ochii lui mari, căprui, priveau cerul fără să-l vadă. Mâna donului mângâie blana caldă, încă vie.
— Extraordinar exemplar, murmură el cu o notă de regret. Aproape că-mi pare rău că l-am săgetat.
— Dar prea mare pentru un singur cal, observă Ursanabi practic. O să avem nevoie de…
Nu apucă să termine.
Săgețile veniră de nicăieri — un șuierat multiplu, ca un roi de albine furioase — și se înfipseră în trunchiul copacului de lângă ei, tremurând.
— Aruncați armele! răsună un glas puternic, de nicăieri și de pretutindeni.
Cei trei încremeniră pe loc.
Tesub fu primul care privi în sus. Și ceea ce văzu îi îngheță sângele în vine.
Copacii din jur erau plini de arcași. Zeci. Poate o sută. Stăteau pe crengi, în furci de trunchiuri, agățați de liane — și toți aveau arcurile întinse, săgețile țintind inimile celor trei vânători.
— Martu, șopti Tesub, recunoscând hainele albe.
________________________________________
VI. UMILINÈšA
Marduk simți cum furia îi urcă în piept ca un val de lavă.
Cunoscuse umilințe în viața lui. Nu multe, dar destule. Ca don, învățase să le îndure cu demnitate, să le transforme în lecții, să le folosească drept combustibil pentru viitoare victorii. Dar asta — să fie înconjurat ca un iepure în propria pădure, să fie dezarmat de niște nomazi fără pământ — asta era altceva.
Asta era insultă.
— Sunt Marduk, donul din Obeid, spuse el, forțându-și vocea să rămână calmă. Nu cred că știți cu cine aveți de-a face.
— Cred că vi s-a urât cu binele, adăugă Ursanabi, mâna lui alunecând instinctiv spre sabia de la șold.
Alte trei săgeți zburară — atât de aproape de urechea lui încât simți vântul trecerii lor — și se înfipseră în pământ la picioarele lui.
Mesajul era clar.
De după un copac gros, vechi ca lumea, își făcu apariția un bărbat în alb. Marduk îl recunoscu imediat din descrierile pe care le auzise — părul negru, ochii gri ca oțelul, cicatricele unei vieți petrecute în luptă.
Amuru.
— Știu cine sunteți, zise liderul Martu, apropiindu-se cu pași lenți, măsurați. Dar v-ați depășit demult teritoriul. Aici noi suntem stăpâni.
— Tu cine ești? întrebă Marduk, deși știa răspunsul.
— Amuru, șopti Tesub, și glasul lui tremura ușor. E Amuru…
Liderul nomad se opri la câțiva pași de ei, mâna pe sabia de la brâu, ochii cercetându-i pe fiecare.
— De data asta vă lăsăm să plecați, zise el. Însă veți lăsa cerbul aici. Pe teritoriul acesta doar noi, luptătorii Martu, avem dreptul să vânăm.
— Serios? Ursanabi făcu un pas înainte, furia ieșindu-i prin fiecare por. Dar cine v-a dat acest drept?
— Pădurile Prakriti sunt ale tuturor, interveni Marduk, ridicând mâna să-l oprească pe general. Nu e nimeni stăpân aici.
— Acum suntem noi.
Amuru scoase sabia din teacă — un șuierat metalic, lung, amenințător. Lama curată sclipea în lumina care se strecura printre frunze.
Marduk vru să ridice și el arma, dar alte săgeți îi tăiară elanul, înfigându-se în pământ chiar la picioarele lui, atât de aproape încât îi atinseră vârfurile cizmelor.
— Bine, zise el printre dinți. Am înțeles. Ce vreți?
— Dacă vă voiam morți, acum erați morți, răspunse Amuru calm. Vrem să recunoașteți că această pădure aparține luptătorilor Martu. De astăzi înainte, veți anunța pe toată lumea că cei care vor intra în această pădure fără acordul nostru vor avea soarta acelui cerb.
Marduk simți cum fiecare cuvânt îl lovește ca o palmă. Să recunoască? Să anunțe? El, donul Prakritiului, să se supună unor nomazi?
— Bine, Amuru, cum vrei tu, zise el, fiecare silabă arsă de furie reținută. Dar de unde știi că nu mă voi întoarce cu armata împotriva ta? V-aș putea nimici într-un ceas.
— Avem și noi armată, Donule, răspunse Amuru, arătând spre arcașii din copaci. Mizez pe înțelepciunea ta că nu veți face vărsare de sânge pentru un palc de pădure.
Tăcere lungă. Tensiune care vibra în aer ca o coardă de arc întinsă.
— Bine, zise Marduk în cele din urmă. Așa să fie. Dar lăsați-ne cerbul.
Amuru zâmbi — un zâmbet rece, fără căldură.
— Nici gând. Cerbul rămâne aici. Nimic nu va mai ieși din această pădure fără acordul meu.
Se întoarse pe călcâie și dispăru în pădure, urmat de arcașii lui care coborau din copaci ca niște umbre.
Și Marduk rămase acolo, în luminiș, lângă cerbul mort pe care nu-l mai putea lua, simțind cum umilința îi ardea sufletul ca acidul.
________________________________________
Drumul înapoi spre Obeid fu lung și tăcut.
Cei trei călăreau în galop, copitele cailor ridicând nori de praf pe cărarea îngustă. Nimeni nu vorbea. Tesub, în mod excepțional, nu avea nicio glumă. Ursanabi părea gata să explodeze în orice clipă. Iar Marduk…
Marduk ardea.
Ajunși la castel, donul sări de pe cal înainte ca acesta să se oprească complet.
— Adu-mi-l pe Scamadrius! îi aruncă lui Tesub.
Apoi către Ursanabi:
— Pregătiți toți luptătorii zisuadra și apolonii! Spune-i lui Utnapistim că în zori plecăm în Parthenos.
Generalul dădu din cap și dispăru în întunericul curții.
Marduk intră în castel, pașii lui răsunând pe piatra rece. Servitorii se dădeau la o parte din calea lui, speriați de expresia de pe chipul donului. Nu-l mai văzuseră niciodată așa — ochi înguștați, maxilare încleștate, mâini strânse în pumni.
Cine nu-l cunoștea ar fi putut crede că este vorba despre orgoliu, dar nu era asta, era altceva, nu orgoliul îl durea pe Marduk ci responsabilitatea!
________________________________________
VII. RÄ‚ZBUNAREA
Se făcu dimineață.
Două mii de luptători așteptau încolonați în curtea castelului, armele strălucind în lumina primelor raze de soare. Era o forță impresionantă — zisuadra în față, cu săbiile și topoarele lor grele, maryanii în spate cu arcurile întinse, apolonii pe flancuri, călări pe cai nerăbdători să pornească.
Marduk stătea în fruntea lor, în armură ușoară de piele verde, sabia la șold, arcul pe umăr. Arăta ca un războinic. Se simțea ca un războinic. Dar undeva, în adâncul sufletului, o voce mică îi șoptea că ceea ce făcea era greșit.
O ignora.
— Unde-i Scamadrius? întrebă el.
— Aici, răspunse Tesub, arătând o siluetă care se apropia.
Vrăjitorul purta haina lui din piele de urs și se sprijinea în toiagul de os, pășind fără grabă, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. Fața lui era impasibilă, ochii verzi lipsiți de expresie.
— Scamadrius, începu Marduk, știai de Amuru? Știai că a ocupat pădurea Parthenos?
Bărbatul dădu din cap încet.
— De când?
— De două săptămâni. Au blocat toate intrările și ieșirile din pădure.
— Și mie de ce nu mi-a spus nimeni? Marduk simți cum furia îi urcă din nou în gât. Eu de ce nu știu?
— Ei sunt ca păsările, răspunse Scamadrius calm, arătând spre cer. Astăzi vin, mâine pleacă. Sunt nomazi.
— Dar nu au plecat, nu? Și tu știai. Și n-ai spus nimic.
Scamadrius nu răspunse. Doar îl privi pe don cu ochii aceia verzi, impasibili, care nu trădau nimic.
— Știi unde au tabăra? întrebă Marduk, forțându-se să treacă peste furie.
— Da.
— Atunci arată-ne drumul cel mai scurt!
— Cel mai scurt drum e și cel mai primejdios, răspunse vrăjitorul după o clipă de gândire. Vă voi arăta un drum mai lung, dar care să vă ajute să-i luați prin surprindere.
Marduk dădu din cap.
— Să mergem.
________________________________________
Merseră toată ziua.
Prin pădure, pe drumuri ocolite pe care doar Scamadrius le cunoștea, evitând luminișurile unde ar fi putut fi văzuți, strecurându-se pe sub copaci bătrâni ale căror crengi formau bolți întunecate deasupra lor.
Când soarele începu să coboare spre apus, ajunseră.
Tabăra nomazilor Martu se întindea într-un luminiș mare — corturi negre, focuri aprinse, oameni mișcându-se printre ele. Erau mai mulți decât se așteptase Marduk — poate o mie — dar asta nu conta. Îi avea înconjurați. Îi avea prinși.
— Arcașii să încercuiască tabăra, ordonă el în șoaptă. Apolonii să blocheze drumurile de fugă. Zisuadra — cu mine, în centru.
Planul era simplu. Intră, îl prinde pe Amuru, îl forțează să recunoască autoritatea donului, pleacă victorios. Fără vărsare de sânge, dacă se putea. Cu minimă vărsare de sânge, dacă nu se putea altfel.
Totul mergea perfect.
— Amuru! strigă Marduk, călărind în tabără cu Utnapistim în spate. Amuru, unde ești?
Din cortul central ieși liderul nomad, privind în jur fără urmă de surpriză pe chip. Ca și cum s-ar fi așteptat la asta. Ca și cum ar fi știut.
— Ai venit să-ți iei cerbul înapoi? întrebă el, zâmbind.
— Am venit să pun lucrurile la punct, răspunse Marduk, calul lui dansând nerăbdător. Eu sunt stăpân în ținuturile Prakriti și totul se va întâmpla aici doar cu voia mea.
— Parthenos nu-ți aparține, Marduk.
— Adevărat. Dar nici vouă! Aceste păduri sunt sacre și sunt sub protecția mea!
Amuru dădu să răspundă, dar în acel moment, o voce se auzi de undeva din spatele lui Marduk.
— Nu, Marduk. Voi sunteți încercuiți.
Donul se întoarse în șa.
Scamadrius stătea la marginea luminișului, toiagul ridicat, ochii strălucind cu acea lumină verde, nenaturală. Și în jurul lui — ieșind din umbra copacilor, din desiș, de pretutindeni — apărură siluete.
Pădurari. Zeci. Sute. Cu arce, cu sulițe, cu topoare. Însoțiți de lupi, de urși, de animale sălbatice care ar fi trebuit să fugă de oameni dar care acum stăteau la picioarele vrăjitorului ca niște câini credincioși.
— Eu îmi apăr pădurea, Marduk, zise Scamadrius. Iar voi, oamenii, îmi ucideți animalele, îmi tăiați copacii. Vreau să promiți că nu veți mai călca în pădurile mele.
— În pădurile tale? Marduk simți cum pământul se prăbușește sub el. Acum sunt ale tale? Amuru crede că sunt ale lui. Ați înnebunit cu toții?
— Conform Legilor Torahului, pădurile acestea sunt libere de orice stăpân, continuă donul, vocea lui tremurând de furie și de ceva care semăna periculos de mult cu disperare. Ele aparțin doar Bethelului, iar eu, donul Marduk din Obeid, sunt garantul libertății lor!
— Așa o fi, interveni Amuru. Dar noi, vii, nu plecăm de aici.
Tăcere lungă. Marduk privi în jur — la nomazii care nu mai păreau înspăimântați, la pădurarii care îi înconjurau, la Scamadrius care îl privea cu ochii aceia reci, străini.
Pierduse.
Înțelese asta într-o clipă de claritate dureroasă. Putea să lupte — putea să-și sacrifice jumătate de armată pentru o victorie care n-ar fi însemnat nimic. Sau putea să accepte.
— Bine, zise el încet, fiecare cuvânt costandul mai mult decât o rană de sabie. Puteți rămâne. Trebuie doar să promiteți că veți proteja apa sfântă și nu veți construi aici o cetate. Pădurea asta este liberă — nu aparține nimănui.
— De acord, zise Amuru, întinzând mâna.
Marduk o strânse, simțind cum orgoliul i se sfărâmă sub degetele acelea puternice.
— Drept dovadă, continuă el, forțându-se să pară normal, te invit în suita mea la Upasad, în Dilmun.
— Cu plăcere, Donule. Voi veni.
Scamadrius făcu un pas înainte.
— Și încă ceva. Încetați să mai ucideți pădurea! E datoria Obeidului să o protejeze, nu să o distrugă. Și nu mai ucideți animalele din plăcere — pentru hrană înțeleg, dar din plăcere, nu!
Marduk îl privi lung pe vrăjitor. Pe omul în care avusese încredere. Pe omul care îl trădase.
— Nu zic că n-ai dreptate, pădurarule, răspunse el cu voce rece ca gheața. Dar puteai să-mi spui asta și altfel, nu așa, trădându-mă. Știi bine că nu voi uita asta. Și nu e nicio amenințare — doar că, pe viitor, voi fi mai atent la vorbele tale.
Se întoarse pe cal și porni înapoi spre Obeid, armata urmându-l în tăcere.
În urma lui, pădurea se închidea, înghițind lumina zilei, păstrându-și secretele.
________________________________________
VIII. NOAPTEA ȘI DRAGONUL
Trecuse de miezul nopții când ajunseră la castel.
Era o noapte frumoasă — cerul limpede, presărat cu mii de stele care sclipeau ca diamantele pe catifea neagră, luna plină revărsându-și lumina argintie peste turnurile de cristal alb ale castelului Obeid. În curtea interioară, torțele ardeau tremurător, aruncând umbre lungi pe zidurile de piatră acoperite de iederă.
Varuna îi aștepta la poarta mare, silueta ei subțire conturându-se în lumina lunii. Părul ei verde-închis — mai închis decât al lui Marduk, aproape negru în întuneric — îi cădea liber pe umeri, și ochii ei translucizi străluceau de îngrijorare.
Marduk trecu pe lângă ea fără s-o privească.
Nu-și putu privi sora. Nu în seara asta. Plecase să răzbune o umilință și se întorsese cu una și mai mare. Cum să-i explice? Cum să-i spună că donul Prakritiului fusese păcălit de un vrăjitor și înconjurat de niște nomazi?
Intră în sala tronului și, dându-i pe toți afară cu un gest scurt, se așeză în jilțul din lemn de gaharu și decorat cu diamante. Lemnul rece îi răcorea spatele încins de furie, dar nu-i aducea nicio alinare.
Varuna intră după el, pașii ei tăcuți pe mozaicul de marmură. Se așeză lângă el pe o pernă de catifea, fără să spună nimic. Aștepta. Întotdeauna știa când să aștepte.
— Sunt un conducător groaznic, zise Marduk în cele din urmă, vocea lui răsunând gol în sala pustie.
— Ești cel mai bun și mai curajos om pe care l-am cunoscut, răspunse Varuna blând.
— Sunt un strateg îngrozitor. M-a păcălit un pădurar amărât.
— Nu e un lucru rău să ai încredere în oameni. Mai ales dacă îți sunt prieteni.
— Prieteni? Marduk râse amar. Scamadrius nu mi-a fost niciodată prieten. L-am tolerat pentru că era util. Și el m-a tolerat pentru că eram donul. Nimic mai mult.
Varuna nu răspunse. Își puse mâna pe brațul lui — o atingere ușoară, caldă, reconfortantă.
— Este o slăbiciune, continuă Marduk, privind în gol. Să ai încredere în oameni. Să crezi că îți sunt loiali. E o slăbiciune pe care nu mi-o voi mai permite.
— Fratele meu…
— Este târziu acum, o întrerupse el. Să mergem să ne odihnim, a fost o zi lungă. S-a terminat. Nu mai putem schimba nimic. Am pierdut.
Varuna se ridică încet. Îl privi lung — pe fratele ei, pe donul, pe bărbatul care purta greutatea unui întreg ținut pe umerii lui încă tineri — apoi ieși fără un alt cuvânt.
Ușa se închise în urma ei cu un sunet surd.
Și Marduk rămase singur.
________________________________________
Nu știa cât timp trecuse când se ridică din tron.
Poate o oră. Poate două. Gândurile i se învârteau în cap ca niște lupi înfometați, mușcând și sfâșiind tot ce găseau — mândria lui, încrederea lui, planurile lui pentru viitor. Totul părea fără sens acum. Totul părea pierdut. Cum să apere o pădure pe care nu o mai stăpânea, care îl considera dușman? Cum să-și mai respecte jurământul vechi de 900 de ani?
Urcă scările spre cel mai înalt turn al castelului, picioarele ducându-l singure, fără ca mintea să participe. Ușa din vârf era veche, din lemn de stejar întărit cu fier, și scârțâi când o deschise.
Ieși pe platformă.
Vântul nopții îl lovi în față — rece, curat, purtând miros de pădure și de câmpie. De aici, din vârful turnului, putea vedea tot Prakritiul întinzându-se în lumina lunii ca o mare de verde întunecat. Pădurea Parthenos era o pată mai închisă la orizont, misterioasă, amenințătoare.
Pădurea care nu-i mai aparținea.
Se sprijini de parapet, privind cerul. Stelele sclipeau indiferente, la fel cum sclipiseră cu mii de ani în urmă, la fel cum vor sclipii mii de ani de acum înainte. Pentru ele, umilința unui don nu însemna nimic. Pentru ele, toate dramele oamenilor erau doar praf în vânt.
Și atunci îl văzu.
La început crezu că e o stea căzătoare — o lumină mică, aurie, care se mișca printre constelatii. Dar stelele căzătoare nu urcă. Nu se opresc în loc. Nu coboară în spirală, din ce în ce mai aproape.
Se ridică brusc, mâna alunecând instinctiv spre sabia de la șold.
Lumina cobora. Creștea. Căpăta formă.
Era un dragon.
Mic — sau, mai degrabă, nu atât de mare cât și-ar fi imaginat un dragon. Avea mărimea unui om adult, poate puțin mai mult, cu corp lung și zvelt acoperit de solzi care străluceau ca aurul topit în bătaia lunii. Aripile — late, puternice, cu membrane subțiri ca mătasea — băteau aerul în lovituri regulate, purtându-l în jos cu o grație care părea imposibilă pentru o creatură de mărimea lui.
Și culoarea…
Nu era doar auriu. Era auriu-roșu, ca metalul încins, ca soarele la apus, ca focul care abia a prins viață. Solzii lui schimbau nuanțe pe măsură ce lumina lunii aluneca pe ei — acum portocalii, acum arămii, acum de un roșu adânc ca sângele proaspăt.
Dragonul coborî într-un zbor spiralat, aripile întinzându-se să-i frâneze coborârea, și se așeză pe crenelurile turnului la doar câțiva pași de Marduk.
Ghearele lui — negre, curbate, ascuțite ca pumnalele — zgâriară piatra când își găsi echilibrul. Coada lungă, terminată într-un smoc de pene aurii, se încolăci în jurul corpului său ca un șarpe care se odihnește.
Și ochii…
Ochii dragonului erau de un galben aprins, cu pupile verticale, negre, care-l fixau pe Marduk cu o inteligență care nu aparținea lumii animalelor. Nu erau ochi de fiară. Erau ochi care înțelegeau.
Marduk stătea nemișcat, respirația oprită, inima bătându-i în piept ca un ciocan pe nicovală.
Ce e asta? De unde a venit? Ce vrea?
Dragonul înclină capul într-o parte, studiindu-l. Apoi scoase un sunet — nu un răget, nu un șuierat, ci ceva asemănător unui torc, jos și vibrând, aproape ca un salut.
Și atunci Marduk observă.
La gâtul creaturii, legată cu o sfoară subțire de mătase roșie, atârna o sticluță din cristal de munte. Mică, delicată, sclipind în lumina lunii.
Înăuntru se vedea ceva alb. Un pergament.
Marduk se apropie încet, foarte încet, mâna întinsă. Dragonul nu se mișcă. Îl lăsă să se apropie, îl lăsă să atingă sfoara, îl lăsă să dezlege sticluța de la gâtul său.
Degetele lui tremurau când scoase pergamentul și-l desfăcu.
Scrisul era elegant, feminin, cu litere înclinate care dansau pe hârtie ca valurile pe mare. Citi cuvintele o dată. De două ori. De trei ori.
„Abia aștept să ne vedem la sărbătoarea de Upasad. Sper să vii!“
Nu era semnat. Nu trebuia să fie.
Marduk știa de la cine venea.
________________________________________
________________________________________
X. SPERANÈšA
Marduk stătea pe turnul castelului Obeid, pergamentul strâns în mână, și zâmbea.
Pentru prima dată în acea zi neagră, pentru prima dată după umilința din Parthenos și trădarea lui Scamadrius, pentru prima dată de când simțise că totul se prăbușește în jurul lui — zâmbea.
„Abia aștept să ne vedem la sărbătoarea de Upasad. Sper să vii!“
Upasad. Turnirul Agrayama. Dilmun.
Peste câteva săptămâni, ea va fi acolo. Și el va fi acolo. Și se vor vedea. Pentru a doua oară în viața lor, dar pentru prima dată cu adevărat.
Dragonul încă stătea pe creneluri, ochii lui galbeni urmărindu-l cu acea inteligență ciudată, non-umană. Solzii lui auriu-roșii sclipeau în lumina lunii ca metalul proaspăt forjat.
— Mulțumesc, îi șopti Marduk.
Creatura înclină capul — un gest care părea aproape un salut — apoi își întinse aripile. Erau uriașe când le desfăcea complet, acoperind aproape toată platforma, membranele lor subțiri translucide în lumina nopții.
Cu o singură bătaie puternică, dragonul se ridică în aer.
Marduk îl privi urcând — tot mai sus, tot mai departe, silueta lui aurie micșorându-se până când deveni doar o stea printre stele, doar o lumină printre lumini.
Și dispăru.
Donul rămase singur pe turn, vântul nopții mângâindu-i fața, pergamentul strâns la piept, chiar lângă inimă.
Poate nu pierduse totul. Poate că umilința din Parthenos nu era sfârșitul, ci doar un obstacol. Poate că undeva, în mlaștinile depărtate ale Retasului, o femeie cu ochi bleumarin se gândea la el în aceeași clipă în care el se gândea la ea.
— Voi veni, șopti el către întuneric, către stele, către dragonul care dispăruse. Promit că voi veni.
Și pentru prima dată de când se întorsese de la Parthenos, simți că poate — doar poate — totul va fi bine.
________________________________________
ÃŽNTOARCERE LA RAMÄ‚
Kusag tăcu.
Tăcerea se întinse între noi ca un râu negru, umplând celula, umplând întunericul. Auzem doar picuratul apei undeva în beznă și respirația lui grea, obosită.
Îl privii prin grilajul temniței. Părea și mai bătrân acum, după ce povestise. Ca și cum amintirile l-ar fi epuizat, i-ar fi furat și ultimele urme de viață.
— Și apoi? întrebai, vocea mea răsunând ciudat în tăcere. Ce s-a întâmplat la Upasad?
El ridică privirea. Ochii lui bleumarin — ca ai mei, ca ai ei — se fixară pe mine.
— Asta, zise el încet, este o altă poveste.
Zâmbii.
Un zâmbet pe care nu l-am înțeles nici eu!
— Avem timp, spusei. Avem tot timpul din lume.
Și în întunericul temniței din Madyadesa, magul din Dilmun închise ochii și începu să-și amintească din nou.
________________________________________
SFÂRȘITUL PREAMBULULUI 1