Privesc tristețea copacilor, și tristețea lor este în consonanță cu umbrele. Ce tristețe, mă? - zice-al lui Biliboc. Ce naiba, ai văzut tu umbră care să nu încerce să-și ascundă tristețea?

Și-apoi vine așa un duh, ca o lampă cu origine incertă. Vine sau pleacă - naiba știe! - oricum, nu contează. Că până și certitudinea poartă, uneori, masca incertitudinii, de parcă nimic nu ar fi sigur, de parcă totul ar intra în ceață și nu se mai vede munte cu munte, darămite om cu om. Într-o ceață ca după o beție solemnă, fie și de cuvinte. Cert e că am controlul asupra acestei beții. Mai departe... cine știe?!

Între timp, al lui Biliboc plecase în treaba lui, că aici nu avea nicio treabă: nici cu umbrele, nici cu duhul, nici cu lampa (mai ales că a lui filează îngrozitor). Însă, nici n-apuc să-mi iau o scurtă pauză pentru meditație, că apare Marțafone. Porecla îi vine de la faptul că vorbește foarte mult marțea, mai ales în zilele de 13. Ptiu, drace! Ăsta mai lipsea acum - îmi zic. Bine că nu suntem în zi de 13. Ăla tot vorbește și vorbește. Dă drumul la moara cuvintelor și tot toacă, toacă, toacă; din când în când, se mai oprește și hodorogește. Pas de mai meditează sau închipuiește ceva, fie și o zână încurcată-n lână, fie și o ploaie curgând în șiroaie! În cele din urmă, îi zic: Bine, Marța! Vezi că se termină ziua, mai ai și pe alții de colindat! Așa-i, zice. Acușica plec. O zi de marți frumoasă îți urez! (Bine că mi-ai stricat-o tu! - îi zic în gând.)

Se îndepărtează Marțafone, și-n urma lui totul intră în freamăt, mai ales că moara hodorogită nu se oprește, nu se oprește... Păsările ciripesc neliniștite, umbrele își îndoaie tristețea sub copaci. Ce mai: un prelung zbucium pentru marele nimic! Plec și eu acasă.

Acasă, acasă, ce cuvânt magic!
Un loc așa de cald, de primitor
te-ntâmpină chiar din pridvor.
Bătaia ceasului. Acoperită, rumoarea de-afară.
Un glas dinăuntru care tot simte a primăvară.
De privești înăuntru, de privești în afară,
priveliștea-ți apare-așa clară,
lipsită de ceață, de beții inocente,
plină de sunetul unor clipe fluente.
Căci totul curge și nu-i rost de-ntrebare,
acest mic univers se topește-n cel mare.
Substanță pentru gânduri este-aici și-alte cele,
de privești la tavan, de te uiți în podele.
Ioc plictiseală, mai deloc sumbre gânduri.
Te-apuci de o carte și-i pătrunzi printre rânduri.
Îți zici că acolo și moartea-i mai dulce.
Până și lucrurile au plecat să se culce.
Și-n această-amorțire a tot și a toate,
foșnesc înăuntru doar umbre-mpăcate,
liberate de zbucium și de tot ce-i lumesc.
ÃŽn decorul serafic, toate-n jur se topesc:
și cartea ce intră înăuntru ca-n pâine,
și ceasul ce bate pe azi pentru mâine,
și mobila toată, și aeru-ntreg,
și poemul acesta pe care-l tot dreg.
Clipa se strânge, materia plânge,
melancolia-mi colindă prin sânge,
substanță eternă într-un gând prea lumesc,
pritocită, în taină, ca un vis îngeresc.

Mă strânge o oră. Și-aș ruga-o să plece.
(Fie că-i de pomană, fie că e de zece.)
Zice că nu poate să lase un gol,
c-aș putea, ‘n-acel timp, să merg pân’ la mall,
să-mi cumpăr țigări, băuturi și-alte cele,
pentru plăcere sau măcar drept atele.
Nu mă sprijin în ele - îi zic -, geaba vrei
să-mi procur adjuvante pentru false scântei.
De fumat, ai dreptate, nu mă las nicidecum,
chiar de știu, bunăoară, că totul e scrum.
Nu refuz băutura, dar în ea nu mă pierd.
Nimănui nu îi place să devină inert,
căzut în vreun șanț, sprijinit de vreun gard,
adus pân-acasă de vreun tulbure bard.
Cu haleala, mai merge, să mănânci e nevoie,
o știe, desigur, până și domnul Goe,
nu mai zic Biliboc, până și Marțafone
a avut zile-ntregi de haleală (nu tone),
exceptând marțea, când numai vorbește,
de-ajungi să-ți spui în gând: Doamne ferește!

(Uf! ieșit-am din pagini cu aste probleme.
Cum astfel să-nchei încercări de poeme?
Ce treabă să aibă haleala cu versul?
Cum astfel să tulburi întreg universul?
Ei! și tu! Vezi prea bine: doar pixu-i de vină,
fermecat de ritm și de rimă,
s-a pierdut în limbaj, un păcat fără seamă,
să nu facem din asta tragedie sau dramă!
Uite, îți zic, dă-o-ncolo de rimă!
Nu-nseamnă că pentru ea n-aș avea mare stimă.)

În vreme ce mă tot lupt cu rima, Marțafone își continuă colindul. Iată-l acum la al lui Biliboc. Vorbitul său în dodii îi cam enervează pe toți. Ca să tacă, este îmbiat ba cu o măslină, o grisină, ba cu o cinzeacă dintr-un lichid incert. Dar ăla zice că e marțea, nu mănâncă, nici nu bea, doar cu vorba se alină, cât timp încă e lumină. Este-n amiaza mare, iar până are să se-nsereze mai e mult. De-aceea, Biliboc ăl bătrân pune mâna pe-un par și așa-l gonește.

(Mă-ntorc la luptele mele cu finalul ăstui poem. Cum să-l închei, fraților? Nu merge să scriu, pur și simplu, Sfârșit sau Fine sau The end, că lumea are pretenții, fie că nu totdeauna sunt justificate. Mai bine să scriu despre justificarea justificării.
Aș continua de citit cartea începută, lăsând finalul acestui poem pentru altcândva, dar între dodiile lui Marțafone și dodiile poetului sau ale mele există diferențe doar de limbaj. Așa că trebuie să-l dau gata - pe poem, nu pe cititor!).

Revin la momentul când ora începuse să mă strângă și-o rugasem să plece. Aș încheia în doi timpi și trei mișcări, dar îi mai dau un răgaz, poate se simte și pleacă nerugată. Cred că mai are doar un minut și-o să înceteze de la sine. Încep să număr în gând până la 60, dar pe la 33 mă ia somnul. Și-așa se sfârșește și poemul. Numărătoarea continuă în vis.