Următoarele întâmplări au ca personaj principal un preot dintr-o localitate rurală a României, iar faptele pe care le voi istorisi, hazoase, deși vor părea unora neverosimile, de fapt constituie numai o mică parte din ceea ce părea mai interesant, adică partea care se poate povesti, deoarece... multe nici nu se pot aminti.
Îmi voi axa povestea doar pe ceea ce s-a întâmplat în perioada când am fost și eu prezent în satul lui, altfel, despre „personajul” respectiv, aproape „intrat în legendă” prin localitate și împrejurimi, multe s-au zis și, probabil, se mai zic!
Și, dacă tot suntem la capitolul „precizări”, mai trebuie spus că sunt convins de faptul că un asemenea membru al clerului reprezintă un caz cu totul izolat și îmi cer scuze de pe acum dacă a înțeles cineva, din greșeală, că vreau să ponegresc această breaslă. De fapt, nici nu-mi permit să judec, poate – ar spune unii - comportamentul lui nu este neapărat foarte negativ, dar, cu certitudine, este „altfel”. Până la urmă și preoții sunt oameni, cu păcate omenești, în plus, „nu există pădure fără uscături”.
Se știe că, „pe vremea lui Ceaușescu”, se obișnuia ca armata să fie folosită în situații de crize mari (de exemplu cutremurul și inundațiile) la construcțiile grandioase (Transfăgărășanul, Casa Poporului, Canalul Dunăre – Marea Neagră ș.a.), la rezolvarea unor situații care impuneau un plus de forță de muncă (cum ar fi strânsul recoltei) sau un plus de rigoare, disciplină (diverse).
La acest ultim capitol putem să încadrăm și misiunea pe care am primit-o eu, ca ofițer, prin detașare, într-un sat în care se desfășura o activitate ce s-a considerat că necesită un supervizor de la armată.
Misiunea nu era nici simplă, nici foarte complicată. Nu era simplă, deoarece presupunea prezența permanentă în sat și răspunderea era foarte mare, nu era complicată, fiindcă depindeam doar de mine, nu eram cu trupe sau cu alți colaboratori.
Prima zi a trecut exact așa cum mi-am propus: deplasare în localitatea respectivă, cazare, informare asupra situației și cam atât.
În programul zilnic, cele mai importante sarcini ale mele erau cam între orele 7 și 9, 12 și 14, 18 și 20. În rest, trebuia să fiu „pe acolo” și să intervin la nevoie. Ce lucram nu are niciun farmec să povestesc, dar ce oameni am cunoscut, o să vedeți, în continuare!
Chiar la începutul detașării mele, în prima zi după ce m-am instalat, eram, dimineața, în centrul comunei, privind la tânărul milițian, aproape un copil, care tocmai fusese repartizat acolo după terminarea școlii și executa prima lui misiune de „circulație”, în comună, pe drumul județean.
Și, în sfârșit, apare o mașină: o Dacie, model vechi, care abia se târâia, scoțând un fum foarte gros.
Milițianul se proptește în mijlocul drumului și face semn de oprire. De aici încolo redau dialogul, început – culmea! - de către șofer:
- Măi, dă-te la o parte, că n-am frâne!
Era vorba de un bărbat, de vreo 35 de ani, cu mustață „a la Țiriac”, cu un tricou colorat, care încetinise și vorbea cu capul scos pe geamul mașinii. Oprește, totuși.
- Sergent major Avădanei, de la Postul de Miliție al comunei... (n.a.: nu are importanță numele localității), vă rog să prezentați actele!
- Ce vrei, mă?
- ... Vă rog... certificatul de înmatriculare.... buletinul... și... și... și permisul de conducere!
- Băi, talon nu am că-i la ăla care mi-o vândut mașina, buletin să știi că am de dinainte de a te naște tu, dar l-am uitat acasă, iar permisul o să ți-l arăt. Dar tu nu știi cine-s io? Măăă, io-s popa Doru, mă știe toată lumea din sat!
Așa l-am cunoscut și eu pe renumitul popa Doru, eroul povestirii de față.
După o jumătate de oră vine la mine, la sediul unde lucram ceva, și-mi zice, direct „la per tu”:
- Am auzit că tu ești ăla de la armată venit la noi, hai să-ți prezint satul!
- Așteaptă câteva minute și o să vin.
În timp ce-mi terminam treaba, se răstește la un tânăr din apropiere:
„Băi, vagabondule, tu ai văzut ce fum scoate mașina mea? Ce porcării mi-ai dat? Mi-ai promis o gazolină de calitate și acum eu îmi distrug motorul cu pișatul pe care mi l-ai dat tu. M-ai prostit să te las să lucrezi, în schimb, pământul bisericii! Gata, eu cu tine nu mai fac nicio afacere! Găsește alt fraier!”
Plecăm prin sat. Prima oprire – casa parohială.
- Uite mă, ce casă le-am făcut la țăranii din sat! Când am venit eu, aici era o ruină! Și biserica le-am reparat-o! Și, drept mulțumire, că doar nu sunt ale mele, nici biserica și nici casa, în loc să fie recunoscători că au norocul să mă aibă aici, ei îmi fac tot felul de reclamații. Dar, hai mai bine să mergem la un bar ca lumea!
- Ce, aveți bar în sat? Nu am știut!
- Nu mă, nu în sat, aici la mine!
Și coborâm la subsol, unde era chiar un bar adevărat, după moda anilor respectivi: mobilier corespunzător, lumini potrivite, peste tot „sclipici”, iar ca băuturi, doar produse „de casă”.
Ieșim apoi în curte. La gard vine un flăcăiandru, de vreo 13-14 ani, exagerat de brunet dar frumușel, vioi și cu un zâmbet ștrengăresc. Pe mine nu mă bagă în seamă, dar se uită insistent la preot. Acesta din urmă îl interpelează:
- Ce vrei, mă puță?
- Dorule, nu-mi împrumuți o zi iepuroaica ta? Că o să-ți lucrez, la schimb, ceva.
- Da la ce-ți trebuie, mă, iepuroaica mea?
- Să o f...
Și, imediat, o ia la fugă râzând.
De pe drumul agricol de lângă curtea casei parohiale se apropie o combină. Popa Doru vede utilajul și face semne disperate de oprire. Combina oprește și din ea se dă jos un lucrător ars de soare.
- Ce vrei, mă Dorule, ce te agiți așa?
- Mai ai curajul să mă întrebi? Ce mi-ai promis tu mie acum o săptămână? Că rătăcești un transport și-l verși peste gardul meu. Încă nu văd nimic!
- Stai mă, că încă nu am ajuns la holda aia din care pot lua, ai răbdare!
Popa Doru dă din mâini a lehamite, apoi către mine:
„Ai văzut? Ești martor că toți își bat joc de mine: ăla cu gazolina, ăsta cu grâul, până și copilul ăla de mai nainte cu iepuroaica. Chiar și milițianul cel nou și-a permis să mă oprească și să mă întrebe de acte, să mă facă de râs în centrul satului! În loc să mulțumească toți lui Dumnezeu că am fost trimis aici, în loc să fie recunoscători de norocul pe care îl au cu mine, ei... ce să mai spun, că sunt chiar supărat...”
Ieșim din curte și mergem, fără o țintă anume, pe ulițele satului.
Ne intersectăm cu o femeie de vreo 80 de ani, cu două cârje, care se pregătea să treacă pe partea cealaltă. Când ne vede, renunță și îl întreabă pe Doru:
- Părinte, când se mai face slujbă la biserică?
La care, pe un ton grav, aproape solemn, i se răspunde:
- Nană Savetă, dumneata nu te uiți seara la televizor la cuvântările tovarășului Nicolae Ceaușescu? Hai că îți spun eu dacă nu ai văzut. Tovarășul secretar general al partidului a cerut ca pe timpul campaniei agricole de vară toată lumea să stea pe câmp, să verifice să nu se risipească niciun bob de grâu. Nimeni să nu mai stea prin birouri sau prin alte locuri la răcoare. Deci, nici în biserică, nană Savetă! Pe câmp toată lumea! Lasă slujba! Slujbe se mai pot face, eu o să zic aceleași rugăciuni și cântări, dar dacă trece vremea bună de recoltat ce ne facem? Ce o să mâncăm la iarnă?
Și, apropo de acest dialog, vreau să mai remarc ceva important:
Nana Saveta a fost singura persoană pe care eu am auzit-o adresându-i-se preotului din sat altfel decât „Dorule”.
Apropiindu-se ora la care trebuia să fiu neapărat la sediu, eu îi propun să terminăm vizita prin sat.
La întoarcere vedem un tânăr cu un furuncul foarte mare pe obraz. Doru se îndreaptă către el și zice:
„Ai văzut cum te bate Dumnezeu dacă ești păcătos și bârfești? Crezi că nu știu că tu ai răspândit zvonurile despre mine și parașuta aceea la care nu m-aș uita nici dacă aș fi beat? Hai, că eu te iert dacă dai o bere. Și, dacă mai dai încă una, mă rog pentru tine să îți treacă rahatul ăla de pe față”.
Am ajuns cu bine la treburile de amiază, am mâncat ceva și apare din nou Doru, foarte entuziasmat:
„Mai spre seară, mi-a promis șeful de post că facem o băută la el în curte. Are un vin excepțional și este un copil foarte de gașcă! Trebuie neapărat să vii, că oricum este normal să îl cunoști și nu cred că până acum ai avut timp să iei legătura cu el”.
Așa că nu am ce face, termin treburile de seară, mă interesez unde este casa șefului de post și mă prezint „la datorie”.
Acolo grătarul deja fumega, mă așteptau doar pe mine să arunce pe el carnea.
Șeful de post pune carnea pe grătar, apoi încuie poarta din lemn masiv, model prin care nu se vedea nimic de afară și explică:
„Nu avem nevoie și de alții care se autoinvită de cum le miroase câte ceva!”
Seara târziu se aud bătăi puternice în poartă și o voce de femeie:
„Dorule, știu că ești aici, deschide! Nenorocitule, ți-am spus de dimineață că nu pot lua copila cu mine, că am teren și vin târziu, iar tu ai închis-o în casă și te-ai dus la băut și la curve! Ai lăsat-o toată ziua flămândă și murdară, banditule! Deschide, că oricum ești mort!”
Doru se face mic și-i spune șefului de post:
„Aoleu, am uitat de fată! Mitrule, spune-i că nu-s aici!”
Șeful de post se face, însă, că are treabă cu cenușa de la grătar și nu zice nimic. Soția lui Doru continuă:
„Deschide, măi ordinarule! Cum te mai rabdă Bunul Dumnezeu! Nu faci nimic săptămâni la rând și nici măcar de fetița ta nu poți să ai grijă o zi. Parazitule!”
Într-un sfârșit popa Doru cedează:
„Bine, măi Iuliana, hai că vin, nu mai urla!”
Și, către mine:
„Ai văzut, prietene, recunoștință? Am făcut-o doamnă preoteasă și, în loc să-mi pupe picioarele și să mulțumească Domnului pentru norocul care a dat peste ea când ne-am căsătorit, urlă la mine și nu mă lasă nici măcar să beau în liniște un pahar de vin!”
Doru iese spășit din curte, apoi, după ce nu mai aud gălăgie, ies și eu, repetând în gând:
„Da, mulți au avut mare noroc cu popa Doru!”