Căldura lunii era apăsătoare, aproape chinuitoare. În municipiu sosiseră delegați din localitățile din jur, iar comunele își trimiseseră reprezentanții pentru festivitatea de august – luna „victoriei”, celebrată printr-o paradă impusă de ideologia socialistă. Obligația, dar mai ales teama de repercusiuni în cazul absenței, îi adunase laolaltă pe oameni de toate vârstele și profesiile, alături de liderii clasei politice.
Învălmășeala tulbura liniștea orașului. Traseul defilării începea din gara municipiului și continua pe câteva străzi, în coloană. Momentul central avea loc în fața tribunelor oficiale din centru, după care mulțimea era direcționată spre periferie. Căldura sufocantă, dublată de lipsa de empatie a organizatorilor, alimenta emoțiile negative. Nemulțumirea se citea pe chipurile participanților.
Îmbrăcați în costume, cu pantofii prăfuiți și mișcări rigide, cei din coloană înaintau apatic. Convoiul părea alcătuit din trupuri amorfe, grupuri eterogene de oameni care se mișcau ca o turmă fără grabă. Parada era menită să creeze o imagine favorabilă și să sporească popularitatea autorităților în rândul locuitorilor din câmpie, însă atmosfera trăda mai degrabă constrângere decât entuziasm.
Pierdut în mulțime era un puști care ținea locul unui părinte absent. Îndura deplasarea alături de ceilalți. Ar fi vrut să simtă răcoarea, însă răcoarea rămânea doar o dorință. Își amintea de umbra de pe prispa casei și de claia de fân în care se cuibărea odinioară.
Drumul pe care mergeau era greu, încins de asfaltul topit. Trotuarul lipit de casele masive dădea impresia de înghesuială și sufocare. Plictisit să fie înconjurat de figuri triste, cu priviri resemnate, își muta gândurile de la realitatea falsă la lumea lui interioară. Starea de detașare nu era la îndemâna oricui, dar lui îi reușea. Îi cunoștea pe cei din jur sau poate nu-i cunoștea deloc. Năduful străzii îl sufoca. Printre ceilalți, drumul nu-i aparținea; nu se regăsea în prezența lor. Fețele lor taciturne îl plictiseau. Umbra îi era mai prietenă și, din înaltul ei, ar fi împărțit portocale ca într-un Crăciun fericit petrecut în sânul familiei. Așa putea suporta canicula: amintindu-și frigul iernii.
Se elibera astfel din mijlocul lumii hapsâne, strâmtorate ideologic. Drumul coti brusc spre tribunele ce străjuiau intrarea în centrul orașului ca niște porți masive.
— Sus pancartele!, se auzi o voce poruncitoare.
Din văzduhul lui imaginar cădeau portocale, prăbușindu-se peste capetele adunate în public. Pe creștetul personajelor posace se izbeau portocale rotunde, zdrobindu-se de frunțile pătrate și stropindu-le cu zeama galbenă a fructelor. Vedea mutrele turtite cum se învăluiau într-o ceață ivită din teamă, din frica de a nu greși scandările.
— Ceaușescu, pace!, răsuna un cor de voci false, ca o cireadă flămândă ce-și ascundea nevoile fără speranță.
Portocalele cădeau în imaginația puștiului peste tribune, peste toți. Ar fi vrut să descopere vreo emoție, dar nu găsea decât furie. O furie care topea caractere. Nu contau oamenii, conta mulțimea. În tribune, publicul era fad. Secretara de partid se agita, răspunzând scandărilor cu brațele ridicate. Peste ea portocalele cădeau în cascadă, ca și cum ar fi vrut s-o acopere.
Pancartele erau ridicate doar în dreptul tribunelor. Odată cu primii pași făcuți în afara razei oficialităților, drumul de paradă se sfârși. Pancartele deveneau scut în fața cascadei de fructe care cucerea acum piața și umplea orașul cu galben, ca un imens reziduu menit să liniștească neliniștea.
Puștiul privea distrat cum viitorul lui devenea ridicol de palid. Soarele, retras într-un colț, râdea.